Vajnic #1 (Seria Șerpii)

Capitolul 1. Arissa cea pierduta

       
Plămânii îmi ardeau în lipsă de aer, așa ca m-am forțat să stau sub apă încă o secundă, apoi am tras de mine să rezist încă una.
Am atins peretele bazinului cu vârful degetelor.
La naiba, am reușit!
Am ieșit la suprafață trăgând cu nesaț aer în piept, gâfâind sub presiunea uriașă care-mi apăsa pieptul. Pulsul îmi răsuna atât de tare în timpane încat nici măcar nu auzeam ce spune Miriam. Îi vedeam în ceață buzele mișcându-se.
-...vine să cred! Ești sigură ca nu vrei?
-Sunt sigură, am mormăit mecanic, gâfâind.
Habar n-aveam despre ce vorbește. M-am prins cu mâinile de marginea bazinului și am sărit.
-Ai câștiga competiția, Ari. N-am nici un dubiu în privința asta. Dacă ai concura, ai câștiga!
M-am ridicat și am trecut pe lângă ea fără să o privesc. Probabil ca avea dreptate: dacă aș fi concurat, aș fi câștigat, dar nu puteam să fac asta. Tata ar fi făcut o criză dacă aș fi pomenit de așa ceva vreodată. Chiar și aici, la bazinul lui Miriam, veneam pe furiș, rugându-mă ca oamenii tatei să nu mă urmărească. Am luat un prosop de pe un șezlong și am început să mă șterg.
-Dacă problema sunt banii...
-Nu vreau să particip, i-am tăiat-o scurt. Nu mai insista pe subiectul ăsta, te rog!
Adevărul e ca nu îmi doream nimic mai mult decât să înot, să concurez la competiții și să câștig. Știam ca sunt rapida, mult mai rapida decât majoritatea, dar șansele să fac performanță erau mici. Nu puteam să mă antrenez atât de mult ca să pot susține competiții de performanță pe la spatele familiei mele. Dacă nu ar fi fost Miriam și bazinul ei de înot, n-aș fi avut ocazia să mă antrenez decât vara, în piscina din spatele casei sau în ocean. Nu
-Ai mai mult talent și mai multă determinare decât orice înotător am văzut până acum, Ari, a spus Miriam, apropiindu-se de mine. E o risipă să nu profiți de așa ceva!
Am ridicat nepăsătoare din umeri, mi-am scos casca și mi-am luat papucii.
-Am multe alte lucruri de făcut, i-am spus încercând să par indiferentă. O competiție stupidă e ultima mea grijă!
Apoi am pornit spre dușuri și vestiare cu un gust amar în gură, pentru ca eram pe cale să cedez insistențelor ei și să accept. Îmi doream cu disperare să o fac... dar nu. Aveam alte priorități, nu mințisem în privința asta. Supraviețuirea era una dintre acele priorități.

Jumătate de oră mai târziu, îmbrăcată în hainele mele de furișat și cu părul uscat, am părăsit bazinul. Miriam nu se mai vedea nicăieri. Probabil mă evita, pentru ca mă purtasem ca o nesimțită. Am oftat. Plănuiam să îmi cer scuze luni.
Tremurând și cu dinții clantanindu-mi în gură, am așteptat mai bine de douăzeci de minute în stația de autobuz. Eram atât de agitată încat, de fiecare dacă când priveam la ceas, aveam impresia ca timpul se scurge invers. Daca întârziam la cina, mama avea să urce în camera mea. Dacă nu eram acolo, avea să pună întrebări. Daisy ar fi auzit și apoi totul ar fi escaladat.
Din fericire, am reușit să ajung acasă și să mă strecor în camera mea fără să atrag atenția nimănui. Mi-am scos repede hainele negre, bărbătești pe care le purtam atunci când mă furișam la bazin și le-am ascuns în spatele unui dulap din dressing. Mi-am pus pe mine o pereche de pantaloni de yoga și o bustiera, mi-am prins padul într-un coc neglijent și am coborât la parter, în căutarea cuiva care să mă vadă și care să poată confirma ca fusesem acasă în ziua aceea.
În living nu era nimeni, bucătăria era goală, dar terasa din spate deborda de gălăgie și energie. Am deschis ușa bucătăriei și am ieșit în lumină difuză a apusului.
-...așa ca i-am spus să îsi adune catrafusele și să o șteargă.
Liam, șeful echipei de pază, a izbucnit în hohote de râs.
-Și a șters-o?
-Bineînțeles!
-Foarte bine, a zis el în continuare, făcându-și de lucru cu un inel. N-ai nevoie de neisprăvitul ăla.
-Sunt o femeie independentă, nu am nevoie de nici un bărbat, a zis ea ridicând puțin bărbia în semn de sfidare, apoi a continuat: Nu-i așa, Ari?
Numai ca Stephanie, administratora conacului nostru, pentru ca s-a întors spre mine, nu a văzut felul în care lui Liam i-a pierit zâmbetul, cum ochii lui și-au pierdut strălucirea și umerii i-au căzut.
-Presupun ca așa e, am zis încercând să îi zâmbesc veselă.
Liam era un tip de treabă, dar Stephanie făcea cele mai nefericite alegeri când venea vorba de bărbați. Cu cât erau mai răi, mai teribiliști și mai certați cu legea, cu atât mai bine. În timp ce ea suspina după alt bărbat o dată la câteva săptămâni, Liam rămânea mereu pe loc, privind-o lung, așteptând ca ea să îl vadă. Mi se părea foarte trist și nedrept. Nimeni nu merită așa ceva.
-Bineînțeles ca asa e, zise Steph, dându-și ochii peste cap. In fine, am încercat mai devreme să fac rezervări la restaurant pentru ziua doamnei DeLuca. A trebuit să recurg la amenințări ca să fac rost de o masă. Totul e arhiplin în perioada asta.
-Străzile nu sunt sigure zilele astea, oamenii se refugiază în baruri și restaurante, a zis Chris, băiatul care se ocupă de peisagistica grădinii noastre demnă de Countey Garden.
-Ce mai înseamnă si asta? ceru Liam lămuriri, sorbind din cafeaua pe care o avea în mână.
-Nu cred ca ați auzit despre ce s-a întâmplat noaptea trecută, a spus Chris neîncrezător.
Am clatinat din cap, în același timp în care Steph a zis:
-S-a întâmplat ceva noaptea trecută?
-Habar n-am unde trăiți de nu auziți niciodată nimic, oameni buni!
-Zi-ne odată despre ce tot vorbești! s-a răstit Steph, cu ochii la ceasul de la mâna. Mai am câteva minute înainte să plec și trebuie să știu ce s-a întâmplat!
Chris a tras aer în piept, apoi ne-a privit pe rând. După care a zis, pe un ton sumbru:
-Un bărbat a fost ucis noaptea trecută la câteva străzi distanță de centrul orașului.
-Ce noutate, am mormăit, dându-mi ochii peste cap.
-Mor oameni în fiecare zi, Chris, ce e așa șocant de data asta? ceru Steph lămuriri, privindu-l cu ochii mari.
-Poliția cercetează, dar sigur nu vor ajunge nicăieri cu ancheta, a explicat Chris ridicând din umeri. Nu e vorba despre crimă în sine, cât e vorba despre felul macabru în care l-au ucis.
-Am auzit și eu, a oftat Liam clătinand din cap. Se zice ca tipul era jucător. Pierduse tot ce avea în cazino, apoi a început să ceară bani de la niște oameni care, dacă nu îsi primesc banii înapoi la timp, sunt dispuși să treacă la fapte. Cică nu mai avea pic de sânge în corp când au ajuns medicii la fața locului. Avea ochii scoși din orbite și îndesați în buzunarele pantalonilor și toate unghiile de la mâini îi fuseseră smulse din carne.
Toată pielea de pe brațe mi se zburlise și nu avea nici o legătură cu frigul. Tata...
Tata nu recurgea la metode atât de violente când avea conturi de reglat. După cum spunea adesea, un glonț în cap pe la fel de eficient ca un cuțit în gât, doar ca se face mai puțină mizerie.
-Exact așa, a confirmat Chris. Polițiștii îi cunosc pe tipii ăia, pun pariu ca primesc bani grei ca să facă probele pierdute și să claseze cazul ca fiind sinucidere sau cine știe ce altceva. În plus, data nu împrumuta bani niciodată, nimănui.
-Îmi e milă de prostii naivi care au impresia ca sunt protejați de autorități, am spus clătinand din cap.
Toți trei s-au uitat la mine.
-Ce e? am întrebat aruncându-mi mâinile în aer. Nu e ca și cum nu știm toți cum funcționează sistemul de justiție din lumea asta!
-În orice caz, a intervenit Liam, distrăgând atenția de la aparenta mea lipsa de empatie, tipul a căutat-o și a găsit-o. Nu poți să te încurci cu astfel de oameni și să scapi cu una, cu două.
Nimeni n-a mai spus nimic. Câteva clipe nu s-a auzit decât vântul și foșnetele gradinii. Apoi Steph a spart liniștea:
-Timpul meu a expirat, tre' să plec. Ne vedem mâine!
A sărit în picioare și, cu poșeta pe o mână și tocurile trăncănind în urma ei, a plecat pe aleea din lateralul conacului. În ciuda vieții dificile pe care o avea, Stephanie reușise să îsi depășească condiția. Era veselă, optimistă și plină de surprize. Era exuberantă și atrăgea privirile tuturor. Niciodată nu mă mira faptul că, pe oriunde mergea, toți ochii erau îndreptați asupra ei.
-Plec și eu, a oftat Chris, luându-si foarfeca de grădinărit cu el. Ne vedem luni!
Am mai rămas pe loc câteva clipe înainte să mă desprind de perete, acolo unde rămăsesem. Toată lumea era în regulă, nimeni nu aflase ca fusesem plecată de acasă. Aproape tot personalul mă văzuse în ziua aceea. Puteam să mă relaxez câteva clipe, numai cât să-mi trag sufletul.
-Vrei să ieși pe undeva în seara asta, Ari?
Mi-am ridicat privirea surprinsă spre Liam. Nu se uita la mine, îsi făcea de lucru cu brelocul cheilor. De obicei nu se oferea să mă ducă nicăieri, dar nici nu mă refuza atunci când îl rugam să o facă. Mă simțeam prost să îl rog să facă pe taximetristul pentru mine, el nu era șoferul meu.
-Nu, Liam, dar îți mulțumesc pentru ca te-ai gândit la mine, i-am zis, împingându-mă cu picioarele în pământ și întorcându-mă spre intrarea în casă. Ne mai vedem pe aici!
I-am aruncat un zâmbet peste umăr. Nu mi-a răspuns, doar a continuat să se uite la mine până am intrat și am închis ușa după mine.