Vajnic #1 (Seria Șerpii)

Capitolul 2. Domnul Van Dohren

         
          Urletele bărbatului au încetat subit. Mi-am ridicat ochii din telefon.
          -Ce s-a întâmplat?
          -A leșinat, sefu', mi-a răspuns Mortimer, unul dintre puținii oameni în care chiar aveam încredere în lumea asta blestemată.
          -Trezește-l!
          Morti i-a făcut semn lui Luda. L-au scos amândoi din butoiul cu apă fierbinte și l-au târât până la cada cu gheață. Apoi...
          Urletele au început să izbească din nou pereții subsolului. Mi-am coborât ochii în telefon și mi-am reluat jocul. Triple match mă prinsese, nu glumă.
          -Omoară-mă! a urlat bărbatul.
          Am văzut cu coada ochiului cum Morti l-a prins de păr și l-a lovit cu capul de marginea căzii, țipând:
          -Vorbește!
          Bărbatul a scuipat un dinte în cadă. Plictisit de așteptarea deja jenant de lungă, am blocat telefonul și m-am ridicat de pe fotoliu. Toți ochii s-au îndreptat asupra mea.
          -Pune-l din nou la fiert, i-am zis lui Morti.
          Un minut mai târziu bărbatul era din nou în butoiul cu apă fierbinte. L-am privit în timp ce mi-am aprins o țigară. Urla ca din gaură de șarpe, probabil avea impresia ca i se desprinde carnea de pe oase. Tortura cu apa înghețată și fierbinte e destul de pașnică, de modă veche, dar foarte eficientă.
          -Fa-l să tacă, i-am cerut lui Luda.
          Bărbatul s-a trezit cu un morman de șosete murdare în gură. Când m-am apropiat avea ochii scoși din orbite de groază, urla în șosete. I-am zâmbit și l-am lovit prietenește cu degetele peste obraz.
          -Radarea mea e limitată și la fel e și timpul meu, i-am explicat calm. Amândouă sunt pe terminate în clipa asta. Ne-ai face tuturor o favoare dacă mi-ai spune mai repede ce vreau să știu, ca toți să ne întoarcem la treburile noastre.
          Pielea lui era roșie în locurile unde nu era crăpată de la atâția pumni încasați. A mormăit ceva prin șosete. M-am încruntat.
          -Nu te înteleg, amice.
          A continuat să mormăie, din ce în ce mai însuflețit.
         -Chiar nu înteleg ce spui, omule, am zis încruntat, apoi am chicotit. Oh, corect!
          I-am făcut semn lui Luda să îi scoată șosetele din gură.
          -Nu știu unde e, a țipat, cu lacrimi curgându-i pe obraji. Jur ca nu știu! Te rog, omule, am o familie! Te-t -te rog! Nu știu, n-nu știu unde e!
          Pentru câteva clipe am încercat să îmi imaginez cu e să fii în pielea lui. Speriat, terifiat chiar pentru viața ta, singur, copleșit de emoții și la milă altcuiva. Apoi a început să se smiorcăie și să implore. Dumnezeule, nu! Nici cu toate membrele la doi metrii de mine și cu un pistol în gură nu aș plânge ca o păsărică.
          -Dacă nu știi atunci îmi ești la fel de folositor ca țigara asta, am zis, apoi am aruncat chiștocul pe jos și l-am strivit sub talpa. Ocupați-vă de el și aveți grijă să nu rămână urme. Eu am ceva de făcut în seara asta.
          Morti a încuviințat dând din cap, iar Luda scosese deja pistolul de la spate.
          -C-Ce? Nu, stați puțin! Vă rog, nu! Nu! Doamne, te rog!
          Am urcat scările și am părăsit subsolul cu urletele înnebunite de frică ale omului. Habar n-aveam cum îl cheamă. Poate dacă s-ar fi purtat mai mult ca un bărbat și mai puțin ca o păsărică speriată m-aș fi deranjat să îi aflu numele, dar nu era cazul.
          Am urcat în club pe scara de serviciu. Era arhiplin, din nou. Cinci zile pe săptămână clubul se umplea atât de mult încat depășea capacitatea. Am traversat ringul, dansatorii înfierbântați se frecau de mine. M-am auzit scrâșnind din dinți și am mărit pasul. Am urcat pe scara ce ducea în zona VIP, apoi mai sus, spre locul în care voiam de fapt să ajung.
          -Bună seara, domnule Van Dohren, mi-a urat hostessa la intrare, zâmbind larg și seducător. Bine ați venit.
          Am înclinat capul când am trecut pe lângă ea. Nu eram atât de prost crescut încât să nu o bag în seamă, dar nici atât de sociabil încât să îi răspund. Mă simțeam nemaipomenit de bine într-o zonă neutră și preferam să rămân acolo, pe linia de plutire socială. Măcar în public.
          Cazinoul nu era la fel de plin precum clubul și asta doar pentru ca oamenii mei de la pază se asigurau ca nimeni nu intră fără invitație. Bărbații beau, fumau trabucuri și îmi lăsau milioane de dolari la mese, iar femeile îi ademeneau să cheltuie si mai mult. Fiecare domnișoară prezentă în cazinoul meu era aleasă de mine personal și trebuia să îndeplinească niște criterii aproape tiranice. Femeile alea îmi dublau profitul cazinoului, naiba să le ia.
          După ce m-am asigurat ca totul e în perfectă ordine, m-am îndreptat relaxat spre scara de incendiu, locul meu preferat de evadare. În timp ce coboram i-am trimis un mesaj pe grupul numit, deloc inventiv, Șerpii.