Vajnic #1 (Seria Șerpii)

Capitolul 4. Arissa Van Dohren, OMG!

 
          Pentru prima dată în toată viața mea, am îmbrăcat o rochie neagră. La propria mea nuntă.
          -Ari... a gemut Daisy, la capătul răbdării. Chiar era necesar?
          Nu m-am obosit să îi răspund, doar am trecut pe lângă ea și am ieșit în fața casei, acolo unde șoferul trimis de viitorul meu soț ticalos și mârșav mă aștepta de mai bine de jumătate de oră. Daisy și mama au ieșit grăbite în spatele meu.
          -Lasă-ne să venim cu tine, mi-a spus mama, folosind limbajul semnelor.
          Am clătinat cu convingere din cap și i-am spus, tot în limbajul semnelor:
          -Am mai vorbit despre asta, nu vreau să vă știu în preajma lui. Tata o să fie acolo, o să fiu bine.
          -Nimic nu e bine, nu îmi place situația asta! a mai spus mama.
          În ultimele trei zile avuseserăm toate trei timp să le liniștim, să ne consolăm și să ne împăcăm cu gândul ca se putea și mai rău. Tata ar fi putut să fie deja mort, cu organele împrăștiate în cele patru zări. Orice scenariu era mai bun decât asta, cel puțin pe mine nu plănuia să mă omorâre. Ar fi fost prea fără perdea după toate știrile care apăruseră în presă zilele trecute despre logodna noastră bruscă și în grabă.
          -O să te sun când o să pot, i-am spus lui Daisy, folosind și limbajul semnelor în același timp, ca mamă să înțeleagă. Nu face nimic prostesc, bine?
          -Definește prostesc, mi-a cerut sora mea, încruntată.
          Matahala trimisă de Van Dohren a făcut un pas spre mine.
          -Domisoara DeLuca, îmi pare rău ca trebuie să vă întrerupt, dar e târziu. Trebuie să plecăm.
          Am întins mâna spre Daisy. Mi-a dat buchetul din trandafiri roșii. Rochia mea, neagră, cu mâneci lungi din dantelă și voal în partea de jos până deasupra genunchilor, era mai potrivită pentru o petrecere cu tematica Familia Addams decât pentru propria mea nuntă, dar aveam o dispoziție mai potrivită pentru o înmormântare decât pentru o petrecere, așa ca era la fix.
          -Nu ar fi trebuit să fii de acord cu așa ceva, a suspinat Daisy, aruncandu-și brațele uscate în jurul meu. Trebuia să îl lași să îl ia pe tata. El o merita, tu nu!
          -Încă e tatăl nostru, ții minte? Indiferent de orice, rămâne tatăl nostru, i-am spus închizând ochii o clipă și lăsând îmbrățișarea ei caldă să mă întărească pentru încă puțin.
          Apoi mama s-a apropiat, cu lacrimi pe obraji și m-a tras în brațele ei ocrotitoare.
          -Te iubesc, mami, am spus, cu toate ca știam ca nu mă aude.
          M-a strâns mai tare în brațe. Poate ca mama nu auzea nimic, dar simțea totul. Gândul ca ele două aveau să fie în siguranță era singura mea consolare când mă gândeam la ziua de mâine.
          Când matahala și-a dres vocea insinuant si am știu ca nu mai puteam amâna inevitabilul. M-am tras de lângă mama, m-am răsucit pe călcâie și nu m-am uitat în urmă, pentru ca m-aș fi răzgândit. Am urcat în mașină, portiera s-a închis, iar eu am rămas cu privirea ațintită asupra florilor din mâna, pentru ca nu suportam să-mi văd mama și sora rămase singure în prag.
          Bărbatul a urcat la volan, mașina a prins viață și drumul spre propriul meu sfârșit tocmai începuse.

          Soartă mea a fost pecetluită într-o încăpere aproape goală, prost luminată și fără decorațiuni. Mai grav decât asta era faptul ca, atunci când am intrat pe ușa dublă, toți ochii s-au ațintit asupra mea, mai puțin ai viitorului meu soț. Voiam să se uite la mine, să mă privească mergând spre el cu curaj, așa cum un călău privește ultimul drum al celui dus la eșafod, dar părea foarte preocupat de telefon.
          -Ari, a suspinat tata când m-a văzut și a venit în grabă spre mine.
          Nu l-am privit. Nu puteam și nu voiam. Toată situația aceea era din vina lui. Poate ca reușisem să înving disperarea după o zi de plâns cu suspine, dar furia încă era vie.
          -Lasă-mă să vorbesc singur cu fiica mea, i-a ordonat bărbatului care mă adusese.
          Matahala nu s-a mișcat de lângă mine până când șeful lui nu i-a făcut discret un semn ca poate să se îndepărteze. A plecat, dar nu prea departe, gata oricând să intervină.
          -O să îi dau banii înapoi și o să te iau acasă, mi-a spus tata, prinzându-mi mâna liberă într-ale lui. Îmi pare atât de rău, Ari, eu...
          Mi-am tras mâna și am lăsat-o să îmi cadă pe lângă corp.
          -Ai terminat? l-am întrebat rece, sec, fără nici o inflexiune în voce. Bun, dacă ai terminat dă-mi voie să îți spun ceva: îl prefer pe el decât pe tine. Măcar de la el nu am așteptări, pe când tu ar fi trebuit să ne protejezi!
          -Ari...
          Am pășit pe lângă el, lăsându-l în urmă pe culoarul dintre rândurile goale de bănci. În afară de mine și o fată pe care o vedeam stand lângă ofițerul stării civile, în încăpere erau numai bărbați.
          -Îmi datorezi cincizeci de mii, dobitocule, a comentat unul dintre bărbați când am trecut pe lângă el.
          -Să mi-o sugi, i-a răspuns un altul.
          -Tăceți naibii din gură, a intervenit un altul, oftând de parcă discuția aia era interminabilă.
          Așa zisul meu logodnic mă aștepta lângă scările ce duceau spre masa ofițerului stării civile, așezată pe o platformă. Mi-am permis să îl analizez îndeaproape, dat fiind ca urma să ne căsătorim aveam dreptul să știu cu ce fel de monstru mă alesesem. Cu sau fără voia mea, nu mai avea nici o importanță, dar tot eram intrigată în privința lui. Numește-o curiozitatea care a omorât pisica, dar n-am putut să mă abțin.
          Primul lucru pe care îl vedeai când te uitai la el era statura impozantă. Parcă era rudă cu uriașii. Avea peste un metru nouă zeci și probabil în jur de o sută de kilograme de mușchi și răutate pură. Costumul pe care îl purta, negru, simplu și cu o croiala excelentă, îi venea incredibil, mulându-se pe corpul lui în toate locurile în care un costum ar trebui să se muleze pe corpul unui bărbat. Încercam să privesc totul obiectiv, dar părul dezordonat nu se încadra în peisaj. Nici privirea metalică, o amestecătură de obrăznicie și severitate, nu se asorta cu costumul scump. Buzele senzuale și pline nu se potriveau personalității sale de căpcăun.
          Un lucru era sigur, viitorul meu soț era un bărbat foarte atrăgător și sexy. Asta îl făcea cu atât mai enervant și greu de tolerat. De ce tipii răi nu pot să fie niciodată grași, ciungi și cu chelie?
          Atunci când am ajuns lângă el mi-a întins, galant, o mână.
          -Să trecem peste asta, am sugerat eu, mergând mai departe și urcând singură cele trei trepte care m-au dus sus, pe platformă.
          L-am simțit urmandu-mă îndeaproape, la jumătate de pas în spatele meu, suflându-mi în ceafă. Probabil se aștepta să mă apuce disperarea și să fac vreo prostie. Probabil se aștepta să plâng, să implor, să mă ploconesc și să îi cad în genunchi la picioare, să mă milogesc pentru libertatea mea.
          Și poate chiar aș fi făcut toate acele lucruri dacă nu mi-ar fi amenințat familia, dar trecusem deja limita dintre disperare și război.
          Lucrurile s-au mișcat cu viteza luminii după ce am ajuns în fața ofițerului de stare civilă și, parcă după numai o clipă, m-am trezit ca mă întreabă:
          -Arissa Lucinda DeLuca, îl iei în căsătorie pe Sebastian Van Dohren și juri să-i fi fidelă și credincioasă, să îl iubești și să îl respecți, la sănătate și la boală, la sărăcie și bogăție, la fericire și la necaz, până când moartea vă va despărți?
          Sebastian Van Dohren. Iată ca monstrul avea și un nume frumos și sonor. Lumea îl cunoștea drept Vajnic, la fel de letal ca cel mai veninos șarpe din lume, dar numele lui real era melodios și impunător.
          Aveam gura uscată ca iasca, pieptul îmi dogorea de furie și eram sigură ca o să fac combustie spontană, dar cu toate astea m-am auzit spunând:
          -Da. Oricum moartea nu e niciodată prea departe.
          Ofițerul se uita la mine de parcă îmi luase foc părul, dar nu-mi păsa. Nu îmi păsa de nimic, nici măcar de propria mea siguranță. Aproape soțul meu era un cămătar, mai mult sau mai puțin. Era un om rău și crud, care trăia din declinul altor oameni. Era o persoană oribilă, care avansa doar călcând pe cadavre, la propriu și la figurat.
          -Să continuăm, a cerut Sebastian politicos, ca un diplomat înnăscut.
          -Sebastian Van Dohren, o iei în căsătorie pe Arissa Lucinda DeLuca și juri să-i fi fidel și credincios, să o iubești și să o respecți, la sănătate și la boală, la sărăcie și bogăție, la fericire și necaz, până când moartea vă va despărți?
          -Da, a venit răspunsul, tare și clar, căzând precum ghilotina deasupra capului meu.
          -Semnați aici, a mormăit bărbatul, agitat și probabil nerăbdător să scape de toată tărășenia.
          Sebastian a semnat primul în registrul de căsătorie. Când mi-a întins stiloul elegant, i l-am smuls din mâna, am semnat la repezeală și am aruncat stiloul pe masă, împrăștiind câteva picături de cerneală pe lemnul lăcuit. La fel de bine puteau să fie picături de sânge din inima mea făcută bucățele.
          -Să semneze și martorii, a mai spus ofițerul, abia miscandu-și buzele.
          Martorii, un bărbat și o femeie care stătuseră ceva mai retrași, s-au apropiat. Am văzut degetele tatuate ale bărbatului și unghiile îngrijite ale femeii atunci când au semnat.
          Apoi ofițerul m-a condamnat:
          -Prin puterea cu care am fost investit, vă declar soț și soție. Felicitări!
          Îmi simțeam mușchii paralizați. Nu puteam să fac nimic, doar stăteam acolo și mă holbam la bărbatul care începuse să îsi strângă lucrurile. În mintea mea era negura totală, habar n-aveam ce o să se întâmple în următoarea clipă și toată viața mea plană fără direcție și fără control spre un teren necunoscut și periculos.
          -Doamna Van Dohren, am auzit glasul adânc și mieros al proaspătului meu soț.
          Mi-a luat jenant de mult timp să îmi dau seama ca vorbește cu mine, dar nici după ce am făcut-o nu m-am putut decide să îi acord atenție. Dumnezeule, cum naiba ajunsesem într-o asemenea situație? Ce fusese în mintea tatei, să împrumute atât de mulți bani de la un astfel de om? De ce nu îl lăsasem să-l tranșeze și să îl vândă pe bucăți?
          -Arissa, a spus din nou, ceva mai insistent.
          I-am simțit degetele reci pe braț, prin dantelă rochiei și am tresărit. Am încercat să mă trag mai departe de el, dar a fost mai rapid. Și-a înfășurat degetele în jurul brațului meu și m-a răsucit cu fața spre el. A ridicat o cutiuță deschisă de bijuterii între noi. Două verighete tronau mândre pe catifeaua din interior. Ambele erau semnul uroborus. Un șarpe care îsi înghite coada.
          -Cooperează puțin dacă nu vrei ca maică-ta și sora-ta să afle cât de nefericită ai fost în cea mai fericită zi din viața ta, mi-a spus încet, în șoaptă.
          Înțelegeam o aluzie când o auzeam. Am lăsat buchetul de trandafiri să-mi cadă la picioare și am luat verigheta mai mare între degete. Lucrătura era impecabilă, în platină, cu două diamante ce țineau drept ochi șarpelui. Sebastian mi-a imitat gestul și a azvârlit cutia goală pe masa ofițerului.
          A făcut din schimbul de verighete un adevărat spectacol. Mi-a prins palma în mâna lui uriașă. Abia atunci am observat ca avea tatuaje pe mână care se ițeau pe sub manșeta cămășii. Mi-a mângâiat interiorul palmei cu degetul mare, m-a privit câteva clipe interminabile în care am încercat să îl ignor cât mai evident posibil, apoi mi-a împins, foarte încet, verigheta pe deget. Ticalosul a savurat fiecare secundă.
          Eu i-am pus inelul pe deget în ciuda, strâmbând din nas.
          Îmi pregătisem un întreg discurs despre cum o să îi fac viața un calvar și o să fac un scop din a-l falimenta, aveam o întreagă pledoarie despre cum toată suferința pe care a cauzat-o familiei mele o să se întoarcă împotriva lui. Dar nu mai aveam energie să lupt. Eram epuizată emoțional, din cauza furiei pe care o înghițeam în fiecare secundă.
          Așa ca atunci când Sebastian m-a prins cu mâinile de talie și m-a tras spre el, nu m-am opus. Când s-a aplecat spre mine, cu ochii înfometați, nu am încercat să mă feresc din calea lui. Când buzele lui le-au atins pe ale mele, nu am tresărit. Am rămas pe loc, nemișcată ca o statuie, cu buzele lui peste ale mele, într-o mângâiere blândă. Nu-mi păsa. Dacă m-ar fi dezbrăcat și m-ar fi întins pe podeaua murdară din oficiul de stare civilă, nu m-aș fi împotrivit. Eram, pur și simplu, prea obosită.
          Am evitat să mă uit în ochii lui atunci când s-a tras înapoi, in ciuda faptului ca îl simțeam privindu-mă și pielea de pe față îmi dogorea. Îmi păstram forțele pentru mai târziu, căci aveam o bănuială ca o să am nevoie de ele. Un război nu se poartă singur, iar eu pornisem la luptă în prima linie de tragere. Era crucial să îmi aleg cu grijă bătăliile.
          -Cred ca asta a fost tot, a zis unul dintre bărbații despre care credeam ca e noul meu cumnat.
          -Din contra, asta e abia începutul, a spus, încet, ca pe o promisiune, soțul meu.