Vajnic #1 (Seria Șerpii)

Capitolul 3. Sarpele Van Dohren

 
          Maestrul de ceremonii începuse un discurs lung și pompos despre cât îl bucura prezența tuturor invitaților la eveniment, cu orchestra filarmonică pe fundal. Era momentul perfect să arunc bomba în centrul universului mic al acelei familii și să privesc cum totul arde.
          -Ce cauți aici? a șuierat Antonio, aplecându-se discret spre mine.
          L-am ignorat și i-am privit soția, apoi pe fiica lui cea mică. Reușisem să le captez atenția amândurora. Pe Arissa o simțeam lângă mine, tensionată ca un arc. Dacă nu știa ce se întâmplă, atunci avea cu siguranță un al șaselea simț foarte bine dezvoltat, pentru ca îsi ținea respirația, așteptând. Presimțind ca soarta ei e pe cale să se schimbe.
          -Nu știu dacă sunteți la curent cu noutățile, dar soțul tău și tatăl vostru a pierdut tot ce avea la masa mea de poker acum câteva seri. Inclusiv casa în care locuiți, bijuteriile pe care le purtați acum și hainele de pe voi.
          -Poftim? a întrebat surprinsă Daisy, fiica cea mică, cea mai puțin simpatică și cea care avea o privire răutăcioasă. Tată, ce inseamna asta? E o gluma, nu-i așa?
          Am preluat cuvântul înainte ca Antonio să apuce să scoată vreun cuvânt pe gură.
          -Nu e nici o glumă, pustoaico, am asigurat-o mimând prost părerea de rău. Taică-tu v-a lăsat în fundul gol, la propriu și la figurat. Ca să poată să recupereze tot ce a pierdut la masa de poker, a fost nevoit să împrumute foarte mulți bani de la niște oameni foarte periculoși.
          Daisy se holba la Antonio, așteptând un semn ca mințeam sau ca jucam la cacealma. Văzând paloarea cadavreica a bărbatului, a înțeles.
          Panicata, soția lui a început să mimeze ceva, folosind limbajul semnelor. Daisy a gesticulat la repezeală, apoi a spus, continuând să mimeze:
          -Ce a făcut? Ce știe să facă cel mai bine. Ne-a pus, din nou, pe ultimul loc!
          Pentru prima dată de când mă așezasem la masă, Antonio a avut ceva de spus. A tresărit și s-a aplecat în fața, de parcă îl durea fizic.
          -Daisy, nu e...
          -N-aveți decât să vă lămuriți problemele personale acasă, l-am întrerupt, aruncându-i o privire plină de dispreț. Acum avem altele mai importante.
          -Probleme mai importante decât faptul ca suntem faliți? a scrâșnit Daisy, micul chihahua, printre dinții ascuțiți.
          -Oamenii de la care a împrumutat bani își vor datoria înapoi, am spus, relaxandu-mă în scaun. Sunt niște tipi dați naibii, tare periculoși.
          Mi-am încrucișat brațele peste piept și am așteptat ca Antonio să implore, să se ploconeasca, să plângă după o amânare a plății, pe care nu intenționam sub nici o formă să i-o ofer.
          Dar nu Antonio a spus, încet și apăsat:
          -Oamenii de la care a împrumutat bani sunteți tu și frații tăi.
          Surprins de intervenția deloc așteptată a Arissei, mi-am direcționat intreaga atenție asupra ei. Părea calmă, respira egal și regulat și îsi menținea postura dreaptă. Dacă știa despre împrumut, probabil taica-su îi spusese cum o dăduse în bară. A întors capul spre mine brusc, intersectându-și privirea cu a mea.
          Era chiar mai frumoasă de aproape decât era de la distanță, ceea ce nu era neapărat un lucru bun. Chiar dacă o femeie frumoasă la brațul unui bărbat e oricând o binecuvântare, ar putea deveni rapid o problemă dacă toți ceilalți bărbați ar saliva la ea.
          Am decis pe loc să rezolv fiecare problemă pe rând, atunci când o să mă lovesc de ea.
          -Chiar așa? am intrebat-o arogant. Adică eu și frații mei suntem niște oameni periculoși?
          -N-o să mă cobor până acolo, domnule Van Dohren, mi-a spus cu grație, fără să îi tresară nici un mușchi pe față.
          În ciuda faptului ca avea o fundă roz în păr, o rochie roz cu puf roz, sandale roz și unghii roz, toate asortate cu o geantă-ați ghicit!-roz, se pare ca avea și colți. O Barbie veritabila. Drăguță surpriză, aș fi fost al naibii de dezamăgit dacă aș fi descoperit ca noua mea jucărie nu e cu nimic mai însuflețită decât o păpușă gonflabilă.
          -Timpul și răbdarea mea sunt amândouă limitate, domnișoară DeLuca, am spus oftând dramatic. Propun să sărim peste politețuri și să trecem la afaceri.
          -Să mergem afară și să discutăm, mi-a propus Antonio, căruia posibil să îi fi crescut o pereche de boase în ultimele câteva minute, cât timp fiicele lui mi-au ținut piept mai mult decât o făcuse el vreodată în cei trei ani de când îmi frecventa cazinourile.
          -Nu e nevoie să mergem afară, putem vorbi aici, am spus clătinand din cap. De fapt, doar eu o să vorbesc, iar tu o să asculți și la sfârșit, după ce o să înțelegi ca nu ai de ales, o să semnezi înțelegerea scrisă pe care o am în buzunar și toată lumea o să plece acasă mulțumită.
Antonio a aruncat o privire îngrijorată spre soția lui. Femeia, din câte știam, era surdă, dar mă privea cu atenție, de parcă nu auzea, dar putea mirosi pericolul de pe pielea mea. I-am zâmbit galant. Nu a schițat nici un gest de bunăvoință.
          -Lumea începe să se uite la masa noastră, a atras Daisy atenția, privindu-și îngrijorată sora. Zvonurile or să te linșeze.
          Ca să mă asigur ca ce spune copila se va adeveri, mi-am așezat brațul pe spătarul scaunului Arissei și i-am prins o șuviță între degete. Avea părul moale și lucios.
          -Vorbește mai repede și cara-te, mi-a spus Antonio, nu prea convins de îndrăzneala lui.
          Am trecut cu vederea exprimarea grosolană. Până una alta, urma să fim rude. Rufele murdare din familie nu se spală în public.
          -Ți-am dat atât de mulți bani, încat dacă contabilul meu nu ar fi al naibii de atent la cifre, aș fi pierdut de mult socoteala, am spus suficient de tare ca ambele lui fiice să mă audă. Sunt aproape zece milioane de dolari, Antonio!
          -Dumnezeule, a mormăit Arissa, privindu-l șocată pe lângă mine. Ce a fost în capul tău?
          Cum el nu s-a obosit să îi răspundă, am continuat:
          -O să șterg toată datoria din contul tău, dacă ești de acord cu condițiile mele. Dacă nu ești de acord, atunci presupun ca toate organele tale vândute pe piața neagră, inclusiv boașele, s-ar apropia de suma pe care mi-o datorezi. Am auzit ca e cerere mare de retină și alte chestii de genul ăsta.
          -Ce vrei? a mârâit bărbatul, mai alb la față decât marmura de pe jos și mai transpirat decât frapiera cu gheață de pe masă.
          Mă cunoștea. Știa ca nu joc la cacealma.
          -Patruzeci la sută din acțiunile companiei tale și pe una dintre fiicele tale.
          Trei perechi de ochi se holbau la mine de parcă îmi mai crescuse un cap. Le-am lăsat timpul necesar să proceseze și să asimileze. Am făcut semn unui ospătar și i-am cerut să-mi aducă cinci pahare de șampanie. Aveam presentimentul ca urmează să sărbătorim.
          -Ia toată compania și lasă-mi familia în pace, a propus Antonio, cu jumătate de gură.
          -Nu vreau toată compania ta, Antonio. Nu am timp să o administrez și nu vreau să îți las cealaltă fiica și soția fără o pâine pe masă. Nu sunt un monstru, amice, mă cunoști mai bine de-atât! Vreau doar patruzeci la sută din compania ta și pe una dintre fiicele tale, atâta tot. Și ca să vezi cât de generos sunt, te las pe tine să alegi pe care dintre ele să mi-o dai.
          -Eu, a spus Daisy, în același timp în care Arissa a spus:
          -Ia-mă pe mine.
S-au holbat una la alta, surprinse. Am ras cu adevărat amuzat.
          -Nu-i nevoie să vă certați, fetelor, le-am spus împăciuitor. Putem să dăm cu banul.
         -Daisy e minoră, mi-a spus Arissa, întorcându-se cu totul spre mine.
          Genunchii ei se atingeau de coapsele mele și tot corpul i se aplecase spre mine. Puteam să îi simt parfumul cu aromă de căpșuni.
          -E minoră și e răutăcioasă, a plusat. N-ai vrea-o pe termen lung, crede-mă.
          -Nu știu ce să zic, am comentat, privind-o pe surioara mai mică cu ochi critic. Sunt genul de om care preferă provocările.
          Doar ca nu eram un pedofil, dar Arissa nu știa asta.
          -Habar n-am ce plănuiești să faci, dar te asigur ca orice ar fi, o să mă descurc mai bine decât un copil de șaisprezece ani!
          -Spuse adolescenta de nouăsprezece ani, am zis zâmbind îngăduitor. Discuția asta e în van, scumpo. Tatăl tău are ultimul cuvânt de spus.
          Antonio rămăsese la fel de imobil ca o statuie din piatră. Se holba la soția lui, care nu auzea ce vorbim, dar părea la fel de tensionată ca fiica ei cea mică. Spre surprinderea mea, Arissa îsi stăpânea trăirile mai bine decât majoritatea femeilor mature pe care le cunoșteam. Încă un motiv bun pentru care să merite numele meu de familie.
          -Așteptam, Antonio, am anunțat, privindu-mi sugestiv ceasul. Accepți înțelegerea sau îmi sun băieții să pregătească sala de operații din garaj?
          -Ia compania, ia-mi casa, ia ce vrei tu, dar lasă-mi familia în pace, a spus din nou, strangandu-și pumnii atât de tare în poală, încat i se albiseră degetele.
          -Foarte bine, am spus și mi-am scos telefonul.
          Numărul lui Morti era pe apelare rapidă, așa ca în câteva secunde răspunsese deja la telefon.
          -Anunță-i pe băieții noștri ca până mâine dimineață or să primească o livrare completă, până la piele, am lătrat în telefon.
          -Stai, a zis disperată Arissa, agățându-se cu ambele mâini de brațul meu. Sunt majoră, semnez eu înțelegerea. Te rog, nu îi face rău.
          M-am uitat în ochii ei. Îmi susținea privirea cu curaj și determinare. Știa ca sunt un om periculos și totuși nu îi era frică de mine. Asta mi s-a părut adorabil, incitant și prostesc, în același timp.
          -Nu o lăsa pe mama văduvă, mi-a cerut încet, astfel încat să aud doar eu. Nu îmi lăsa sora fără o stabilitate financiară. Ia-mă pe mine și uită de tata.
          Aia era cea mai ușoară parte din planul meu și totuși mergea mai bine decât mă așteptam. Îmi imaginasem ca Arissa o să fie dispusă să se sacrifice, dar nici prin gand nu mi-a trecut ca o să mă implore să o aleg pe ea.
          -Așteaptă semnalul meu, i-am spus lui Morti și am închis telefonul.
          Am pus telefonul la loc în buzunar și am scos contractul redactat de avocatul meu ceva mai devreme. Era o înțelegere formală, legală, care nu putea fi atacată în instanță decât de mine în caz de nerespectare, o poliță de asigurare până când documentele oficiale aveau să fie semnate. I-am pus documentul în fața lui Antonio și i-am zis:
          -Semnează asta și mulțumește-i soției tale în fiecare zi din restul vieții tale mizerabile, pentru ca sunt sigur ca nu tu ți-ai crescut fiica ca să fie atât de curajoasă. Și ca să fie clar, o vreau pe ea, am adăugat, fără să-mi desprind ochii de la păpușa Barbie care mă înfrunta cu atâta curaj.
          -Ce o să faci cu ea? m-a întrebat Daisy, traducând în limbajul semnelor pentru ca mama ei să înțeleagă.
          Femeia se uita la mine de parcă urma să mă ucidă cu cuțitul pentru friptură, dar atunci când am vorbit, m-am uitat în ochii surioarei mai mici, mai serios ca moartea.
          -Plănuiesc să mă însor cu ea, să o fac soția mea, să o tratez ca pe o regină și să ucid pe oricine îndrăznește să îi tulbure liniștea. Plănuiesc să îi ofer o viață așa cum merită, să divinizez pământul pe care calcă și să îi torn o droaie de copii.
          Nici măcar nu exageram. Aveam de gând să fac toate acele lucruri și multe altele. Trecuse mult timp de când plănuisem, mă gândisem și răzgândisem, întorsesem problema pe toate părțile și încercasem, în toate modurile cunoscute de om, să mi-o scot din cap pe Arissa DeLuca. Nu reușisem decât să devin mai frustrat și mai furios cu fiecare zi ce trecea fără să pun mâna pe femeia aia.
          Maestrul de ceremonii tocmai îsi terminase discursul și toată lumea aplauda. L-am văzut cu coada ochiului pe Antonio semnând înțelegerea. În mintea lui îngustă probabil își închipuia ca nu era ceva ireparabil, ca va găsi o soluție să îsi recupereze compania și fiica. Exact atunci a apărut ospătarul cu șampania, așezând cu dexteritate câte un pahar în fața fiecăruia. L-am luat pe al meu cu zâmbetul pe buze și l-am ridicat.
          -Un toast, am spus privindu-mi viitorii socrii și, din păcate, viitoarea cumnată, pentru logodnica mea.
          Am băut o înghițitură din șampania ieftină și m-am strâmbat. Știam eu de ce nu obișnuiesc să merg la astfel de evenimente. Am luat documentul semnat de pe masă și l-am pus înapoi în buzunar, apoi am scos cutiuța de bijuterii în care stătea la loc de cinste inelul cu un diamant mare cât toate zilele, făcut la comandă special pentru Arissa.
          -Mâna, te rog, i-am spus intorcandu-mă galant spre ea.
          -Acum te dai în spectacol. Chiar e nevoie să faci toate astea? a întrebat privind în stanga și în dreapta, la toți oamenii care ne priveau din ce în ce mai curioși.
          Am deschis cutia și am luat inelul. M-am uitat la ea până când a cedat și a întins mâna stângă. Îi tremurau degetele.
          -N-o să te întreb dacă vrei să fii soția mea, i-am spus zâmbindu-i drăgălaș, așezând inelul pe degetul ei.
          -Foarte bine, pentru ca dacă ar fi vorba doar despre ce vreau eu, atunci ai fi mort și îngropat de-acum, mi-a spus imitandu-mi zâmbetul.
          Și-a tras mâna dintr-a mea și a ascuns-o sub masă. Oamenii din jur îsi dădeau deja coate, șușoteau și îsi făceau vânt. Eram sigur ca fotografiile cu mine și Arissa erau deja în redacțiile publicațiilor de scandal. În câteva ore nu avea să mai fie suflet în New York și împrejurimi care să nu știe ca Arissa DeLuca era a mea.
          -Ca de obicei, e o plăcere să fac afaceri cu tine, Antonio, am spus ridicandu-mă în picioare. După cum bine știi, sunt o persoană ocupată. Am lucruri de făcut, așa ca vă rog să mă scuzați. O să vă comunic ora și locul cununiei civile. Prezența logodnicei mele este absolut necesară, de restul clanului DeLuca nu-mi pasă.
          Acestea fiind zise, m-am întors pe călcâie și am plecat, lăsând auditoriul mut.