🅔🅛&🅔🅐

O simplă cerere, un pas spre necunoscut

Capitolul 4: O simplă cerere, un pas spre necunoscut

Se întâmplă uneori ca o simplă acțiune să devină catalizatorul unor schimbări pe care nici nu le poți anticipa. Așa a fost și pentru ea, când, într-o dimineață fără somn, a acceptat cererea lui de prietenie. Ce părea o interacțiune banală, fără sens sau viitor, avea să devină începutul unei povești care îi va schimba viața pentru totdeauna.

După ce a acceptat cererea, el a scris imediat. Mesajele lui erau directe, dar fără să fie invazive. O conversație banală s-a transformat, pe nesimțite, într-un dialog plin de substanță. Dincolo de replicile simple, amândoi găseau ceva ce le lipsea: conexiunea.

La un moment dat, ea i-a spus direct: „Știu că ești căsătorit." El nu a negat. „Da, sunt," i-a răspuns fără ezitare. Adevărul gol-goluț, spus cu o sinceritate care, paradoxal, a părut să-i apropie mai mult. „Și eu sunt căsătorită," i-a mărturisit ea. Spre surprinderea ei, el știa deja. Însă asta nu părea să conteze pentru niciunul dintre ei. Nu căutau să judece, nu căutau scuze, nu căutau ceva interzis. Erau doar doi oameni care se regăseau în conversațiile lor.

Timpul parcă se dilata în preajma lor. Discuțiile începeau dimineața devreme și continuau până târziu în noapte. Telefonul devenise un fir invizibil care îi lega, chiar și atunci când erau la kilometri distanță. Vorbeau ore în șir, uneori chiar și zece ore într-o zi. Râdeau, glumeau, își împărtășeau gânduri pe care nu le spuseseră niciodată altcuiva.

Din vorbă în vorbă, au descoperit un detaliu care i-a surprins pe amândoi. Se pare că el îl cunoștea pe soțul ei. „Am lucrat împreună la spălătorie, acum mulți ani," i-a spus el. Ea a rămas fără cuvinte pentru o clipă. Pe vremea aceea, era doar o tânără mamă, abia născuse, iar fetița ei avea doar șase luni. Cei doi nu vorbiseră niciodată în trecut. Erau doar doi oameni care se vedeau fugitiv în pauzele de la muncă. Nimic mai mult.

Pe măsură ce zilele treceau, conversațiile lor deveneau tot mai intense. Nu era vorba de flirt, nu era vorba de dorințe ascunse. Erau doi oameni care găsiseră în celălalt un refugiu. Lui îi plăcea firea ei directă, curajul de a spune lucrurilor pe nume. Ei îi plăcea simplitatea lui, faptul că nu încerca să fie altcineva decât cine era. Într-un mod ciudat, fiecare umplea golurile din viața celuilalt.

Pentru ea, totul părea o ironie a sorții. Jurase că nu se va mai îndrăgosti vreodată. Viața alături de soțul ei îi distrusese orice urmă de încredere în iubire. Își construise un zid, un scut pe care nimeni nu părea capabil să-l pătrundă. Iar el... era doar un tip care îi făcea plăcere să-i asculte poveștile, să râdă cu ea, să fie acolo. Nimic mai mult. Sau, cel puțin, așa își spunea.

Dar el avea alte gânduri. După lungi discuții, a început să insiste: „Hai să ne vedem la o cafea. Vreau să te cunosc." La început, ea a refuzat. Distanța dintre ei nu era mare, doar 80 de kilometri, dar pentru ea părea imposibil de trecut. Își spusese că trebuie să păstreze totul la nivel de conversație, nimic mai mult. Dar insistențele lui erau blânde, calde, aproape imposibil de ignorat.

„E doar o cafea," îi repeta el. „Nu cer nimic altceva."

Zilele treceau, iar gândul unei întâlniri începea să prindă contur în mintea ei. Știa că se joacă cu focul, dar ceva o atrăgea irezistibil spre el. Nu era iubire. Nu era dorință. Era... ceva ce nu putea explica.

Dar, oare, o simplă cafea putea rămâne doar atât? Știa răspunsul. Și totuși, continua să ezite.

Povestea lor abia începea. Și, odată cu ea, se nășteau întrebări care nu aveau să aibă răspunsuri ușoare.