🅔🅛&🅔🅐

Între doua vieti

Capitolul 10: Între două vieți

Ajungea acasă dimineața, când soarele abia începea să lumineze cerul. Străzile erau liniștite, iar apartamentul lui Mari, bătrânul italian pe care îl îngrijea, era scufundat în tăcere. De obicei, el dormea la acea oră. Rutina lor era bine stabilită: ea lucra nopțile, iar el își începea ziua când ea ajungea acasă. Rareori aveau timp să schimbe mai mult decât câteva cuvinte.

Se descălța încet la ușă, lăsa geanta pe un scaun din bucătărie și se prăbușea în pat. Dar, înainte de a adormi, gândurile despre el – bărbatul pe care îl întâlnise în acea zi – o copleșeau. Îi reveneau în minte senzația brațelor lui, săruturile intense, privirea aceea care părea să o dezgolească complet, dar fără să o judece.

Totuși, somnul venea repede. Oboseala zilei, a nopții, a vieții, o învăluia ca o pătură grea, dar care nu oferea niciodată odihna completă.

Când se trezea, primul gând era întotdeauna la fetița ei. Ridica telefonul și o suna imediat.

„Bună, mami!" răspundea cea mică, cu voce veselă.

„Bună, iubita mea! Ce mai faci? Cum a fost la școală?"

Fetița începea să-i povestească despre ziua ei, despre notele pe care le luase și despre lecțiile de vioară. Era la un liceu de muzică, iar vioara era instrumentul principal. Dar nu îi plăcea deloc.

„Mami, iar am greșit la vioară. Nu-mi iese nicicum!" se plângea fetița.

„Știu că nu-ți place, dar trebuie să te străduiești. Nu renunțăm doar pentru că e greu, da? Ai încredere în tine."

Deși nici ei nu îi plăcea instrumentul, știa cât de important era liceul pentru viitorul copilului ei. „Educația e tot ce ai," îi repeta mereu. „Nu lăsa pe nimeni să te descurajeze."

După ce vorbea cu fetița, inevitabil venea rândul soțului. Asta era partea zilei care îi dădea cele mai multe bătăi de cap.

„Iar ești prăjit?" îl întreba de fiecare dată, cu o exasperare care devenise reflex.

„Ce vrei, femeie? E totul bine," răspundea el, cu o voce ce trăda influența drogurilor.

Ea încercase de nenumărate ori să-i explice: „Avem un copil în casă. Nu poți continua așa. Te distrugi, distrugi totul."

Dar el nu părea să înțeleagă. În ciuda obiceiului său distructiv, fetița îi era dragă și o proteja cum putea. Îi gătea, o ajuta cu temele și îi era alături. Dar pentru ea, asta nu era suficient. Nu mai trimitea bani acasă cum o făcea înainte. Știa că o parte dintre ei ajungeau să fie cheltuiți pe vicii.

Seara venea și totul o lua de la capăt. Își îmbrăca rochia elegantă, își punea tocurile și își fixa masca de hostess. Clubul devenise a doua ei viață, un loc unde își putea lăsa grijile deoparte, dar unde trebuia să fie altcineva.

În acea seară, însă, era diferit. Gândurile despre el îi reveneau constant. Își amintea felul în care o privise, felul în care o făcuse să se simtă, ca și cum ar fi fost singura persoană din univers care conta.

În timp ce își trecea rujul pe buze, o întrebare îi străfulgeră mintea: „Ce înseamnă el pentru mine? Și ce înseamnă asta pentru viața mea?"

Nu avea răspunsuri, dar știa că ceva în viața ei începea să se schimbe.

Până într-o sâmbătă.

Acea zi avea să fie diferită. Dar ea încă nu știa asta. Suspansul abia începea.

(Continuarea în capitolul următor.)