🅔🅛&🅔🅐

Între dorinta si realitate

Capitolul 14: Între dorință și realitate

Timpul trecea într-un ritm amețitor, iar viața ei părea să se transforme într-un amestec de momente scurte de fericire și lungi perioade de muncă, drumuri obositoare și gânduri contradictorii. El venea în fiecare dimineață la garaj să-și bea cafeaua cu ea. Deși timpul era scurt, uneori doar 10 sau 20 de minute, pentru amândoi era suficient. Era acel moment care le dădea energia să continue restul zilei, o mică oază de normalitate în mijlocul unei realități complicate.

Diminețile împreună erau simple. O cafea, câteva priviri, câteva râsete. Vorbeau despre lucruri banale, dar fiecare cuvânt părea să aibă o greutate specială.

Munca la garaj nu era ușoară. Zilele începeau devreme și se terminau târziu, iar pentru ea însemnau și multe ore de condus. Făcea zilnic 80 de kilometri până la garaj și înapoi, un total de 160 de kilometri care păreau uneori nesfârșiți. Totuși, drumurile acestea deveniseră parte din rutina ei. Își punea muzica preferată în mașină și lăsa gândurile să o poarte oriunde voiau.

La garaj, viața părea mai simplă. Era singura femeie între mulți bărbați, dar asta o făcea să se simtă protejată. Colegii o respectau și aveau grijă de ea. În fiecare zi, îi furau cheia de la tonomatul de cafea și o încărcau cu bani, astfel încât să nu rămână niciodată fără.

„Am grijă de cheia ta," îi spunea unul dintre ei râzând.

Se adunau bani și, de cele mai multe ori, comandau pizza. Dar nu orice pizza – era una uriașă, suficientă pentru toată echipa. Se așezau împreună la masă, mâncau, râdeau și povesteau.

Pentru ea, acele momente erau neprețuite. Se simțea parte dintr-o familie, ceva ce nu mai simțise de mult. Era un sentiment cald, care îi aducea o liniște pe care nu și-o putea explica.

Uneori, colegul strict – cel care o ajuta să învețe parcările – venea cu soția și fiica lui. Cele două aduceau mâncare pentru toată echipa, iar atmosfera devenea aproape festivă. Ea privea la acea familie cu o combinație de admirație și invidie.

„Ce sentiment plăcut," își spunea. „Să ai o familie, să fii parte dintr-un întreg."

Seara, după ce programul se încheia, se urca în mașină și conducea înapoi cei 80 de kilometri spre casă, unde Mari o aștepta cu nerăbdare.

„Cum a fost azi?" întreba bătrânul italian, privindu-o atent.

„Obositor," răspundea ea, aruncându-și geanta pe scaun și căutând să se relaxeze.

„L-ai văzut azi?" întreba el, fără să o privească direct.

Ea ezita o clipă, dar răspundea sincer. „Da."

Mari știa mai multe decât voia ea să admită. Îi cunoștea povestea, îi înțelegea conflictele, dar nu o judeca. În schimb, îi oferea sprijin și, uneori, sfaturi.

„Ai grijă, fata mea. Nu te pierde în asta," îi spunea uneori, dar ea evita să răspundă. Știa că el avea dreptate, dar nu era pregătită să admită asta.

Relația cu el devenea tot mai complicată. Începuse cu acele momente furate dimineața și seara, dar acum ea își dorea mai mult. Simțea cum dorința de a-l avea mai mult în viața ei creștea, dar știa că nu era posibil.

„De ce nu-mi ajunge ce avem?" se întreba deseori, privindu-și reflecția în oglindă.

Își amintea clar pactul lor. Fuseseră de acord că nu vor schimba nimic în viețile lor. Știau că relația lor avea limite clare. Dar, cu fiecare zi care trecea, aceste limite păreau tot mai greu de respectat.

Complicațiile nu veneau doar din partea lor. Prietenul lui, cel care îi oferise jobul, începuse să intervină în relația lor.

„Știi că el nu va renunța niciodată la familia lui, nu?" îi spusese într-o zi, direct.

Ea îl privise cu calm. „Nu trebuie să-mi spui tu asta. Știu."

„Atunci de ce pierzi timpul?"

Ea îi zâmbise amar. „Pentru că e timpul meu, nu al tău."

Zilele treceau, dar dorința ei de a fi mai mult decât o parte din rutina lui creștea. Își dorea ceva stabil, ceva real, dar știa că nu putea avea asta cu el.

„De ce continui?" o întrebase Mari într-o seară, privindu-o cu ochi plini de înțelegere.

„Pentru că nu pot să mă opresc," îi răspunsese ea sincer.

Era prinsă într-un cerc vicios, între dorințele ei și realitatea crudă. Știa că relația lor nu avea un viitor clar, dar fiecare moment petrecut cu el îi aducea o fericire pe care nu o mai simțise de mult.

În fiecare dimineață, el venea la garaj, iar ea îl aștepta cu nerăbdare. Fiecare privire, fiecare zâmbet era o confirmare a ceea ce simțea. Dar știa că, la un moment dat, acest echilibru fragil avea să se destrame.

(Continuarea în capitolul următor.)