🅔🅛&🅔🅐

Vinerea în care ne revedem

Capitolul 11: Vinerea în care ne revedem!

Era vineri dimineața. Telefoanele interminabile dintre ei deveniseră parte din rutina zilnică. Amândoi așteptau cu nerăbdare să se revadă, dar planurile păreau din ce în ce mai complicate. Soția lui se întorsese din România, iar revederea lor devenea din ce în ce mai dificilă. De când ea se întorsese, el și femeia care îi tulburase sufletul nu mai reușiseră să se vadă decât prin ecranul telefonului, în conversații video.

El o sunase din nou, iar vocea lui era plină de dorință și nerăbdare:

„Vino la mine," îi spusese direct, fără ezitare.

„Când?" răspunsese ea, încercând să-și păstreze calmul, deși anticipația îi creștea.

„Acum," îi spusese el. „La 14:00 soția termină munca și nu ne vom mai putea vedea. Va veni acasă."

Răspunsul lui fusese atât de brusc, atât de imperativ, încât îi declanșase o stare de iritare. Nu era genul de femeie care să accepte ordine sau ultimatumuri, iar el ar fi trebuit să știe asta deja.

„Nu pot veni acum," îi răspunsese ea calm, dar ferm. „Ne vedem mai pe seară, dacă vrei."

„Mai pe seară nu pot," îi replicase el, iar vocea lui trăda frustrarea.

„Ok, atunci nu ne vedem," îi spusese ea scurt și îi închise telefonul fără să mai aștepte o reacție.

După ce închise telefonul, simțea cum iritarea îi urca în piept. Nu era tipul de femeie care să accepte un „acum" fără să țină cont de situație. În primul rând, era distanța. În al doilea rând, era felul ei de a fi – independentă, încăpățânată, cu principii clare. Nimeni nu îi dicta ce să facă și când.

Se duse la Mari, bătrânul care îi devenise confident și prieten de-a lungul anilor. „Ai chef de o plimbare?" îl întrebă ea, cu un zâmbet complice.

Mari ridică o sprânceană. „Unde vrei să mergem?"

„Am chef să beau o cafea," îi răspunse ea, evitând să dea detalii.

„Bine," spuse Mari, întorcându-se să-și ia cârjele. În ciuda problemelor lui de mobilitate, era mereu dornic să iasă din casă, iar ea îi oferise de multe ori aceste momente de evadare.

Orașul unde locuia el era mare, plin de agitație, dar ea evita să-i spună prea multe lui Mari. Ajunși la destinație, parcă totul decursese conform unui plan pe care doar ea îl știa. Lângă casa lui, la colțul străzii, era o cafenea mică, dar elegantă.

Ea și Mari au intrat, iar ea comandă două cafele. În timp ce așteptau, scoase telefonul și, fără să stea pe gânduri, făcu o poză cu ceașca de cafea. O încărcă imediat pe Facebook, fără nicio explicație, doar cu locația activată.

„De ce postezi asta?" o întrebase Mari, dar ea îi răspunsese doar cu un zâmbet enigmatic.

După ce și-au terminat cafelele, s-au urcat din nou în mașină. Ea se simțea calmă, aproape triumfătoare. Planul ei funcționase, deși nici măcar nu fusese spus cu voce tare.

Nici cinci minute nu trecuseră de când plecaseră, când telefonul ei începu să sune. Privind ecranul, văzu numele lui.

„Unde ești?" o întrebă el, iar vocea lui suna confuză, dar intensă.

„Unde crezi?" îi răspunse ea nonșalant.

„Ce faci aici?"

„Ce să fac? Am băut o cafea la cafeneaua de la colț," îi spuse ea calm.

„Știi că nu ne putem vedea," insistă el, vocea lui crescând în intensitate. „Unde ești acum?"

„Mai am 500 de metri și ies din oraș," îi răspunse ea, fără să pară deranjată de agitația lui. „Intru pe autostradă."

Tăcerea de la capătul celălalt al firului dură doar câteva secunde. Apoi, el spuse: „Stai acolo, vin acum."

Ea zâmbi. Se putea, deci.

Mari privea confuz, neînțelegând ce se întâmplă. „Ce faci? Cine vine?"

„O să vezi," îi răspunse ea, parcă mai mult pentru ea însăși decât pentru el.

Ajunsă la marginea orașului, trase pe dreapta într-un loc ferit. Nici nu trecuseră câteva minute, când văzu botul impunător al unei mașini care venea spre ea. Era un Audi, iar inimii ei parcă îi lipsea o bătaie.

Ea avusese mereu o slăbiciune pentru aceste mașini, iar visul ei era să își ia un Audi TT. Când îl văzu apropiindu-se, picioarele îi începură să tremure. Avea un gol în stomac, iar capul îi vuia. Nu înțelegea de ce reacționa așa, dar nu putea să controleze senzațiile.

El coborî din mașină, iar ea se dădu jos din a ei. Aproape instantaneu, el se apropie de ea cu pași rapizi și încercă să o sărute. Ea, însă, făcu un pas înapoi, zâmbind provocator.

„Nu mă prinzi așa ușor," îi spuse râzând și începu să se învârtă în jurul mașinii ei.

Dar picioarele nu o ajutau. Tremurau, refuzând să o asculte, iar el profită de moment. În câteva secunde, o prinse și o sărută cu toată pasiunea pe care o adunase în ultimele zile.

Sărutul era intens, profund, iar ea nu mai avea nicio dorință să-l respingă. Tot ce simțise până atunci, toată iritarea, toată distanța, se topiseră în acel moment.

Mari, care privea totul de la distanță, nu înțelegea exact ce se întâmplă. „Cine e omul ăsta?" o întrebă el, dar ea nu răspunse. Era pierdută în moment.

Planul ei funcționase. Totul fusese o provocare, dar acum, când el era acolo, totul părea să capete sens.

(Continuarea în capitolul următor.)