🅔🅛&🅔🅐

Pierdută între drumuri și gânduri

Capitolul 15: Pierdută între drumuri și gânduri

Relația lor era un dans între fericire și durere, între momente furate și realități pe care niciunul nu le putea ignora. El se afișa cu ea, iar majoritatea prietenilor lui o cunoșteau. Se obișnuiseră să o vadă în preajma lui, iar câțiva chiar glumeau despre viitorul lor împreună.

„Voi doi vă potriviți perfect," îi spusese un prieten într-o seară, în timp ce stăteau la o masă.

Ea zâmbise, dar în interiorul ei gluma răscolise o mare de incertitudini.

După o sâmbătă extenuantă în care lucrase la club, el îi ceruse să vină la el.

„Am un transport și vreau să fii cu mine," îi spusese.

Ea acceptase, deși oboseala îi făcea fiecare mișcare grea. Știa că prezența lui era singurul lucru care o putea face să uite de tot restul.

Ajunsă la el, l-a așteptat în dubă. El fusese nevoit să rezolve câteva lucruri înainte să plece, dar, în loc să vină direct la ea, se retrăsese într-un colț, vorbind la telefon.

Ea nu putea să nu audă tonul vocii lui. Era aprins, dar nu furios. Era mai degrabă frustrat, iar cuvintele lui o făceau să simtă un gol în stomac.

„De ce ești așa?" îi spunea el la telefon. „Nu mai vorbești cu mine, nu mai ești prezentă."

El îi reproșa soției că devenise rece, că nu mai era ea cea pe care o știa.

„Unde ești tu? De ce nu mai pot ajunge la tine? De ce simt că ești aici doar fizic, dar sufletul tău e departe?"

Ea stătea în dubă, privind la el de la distanță. Tonul lui, cuvintele lui, toate o loveau direct în inimă. Nu era geloasă. Era mai rău. Se simțea de parcă nu avea loc în viața lui, ca și cum ea însăși era doar o prezență de umplutură.

Aproape că îi venea să plângă. Reproșurile lui curgeau, dar nu pentru ea. Nici măcar nu o observase. Se simțea invizibilă, inutilă, de parcă prezența ei nici nu conta.

Nu mai putea suporta. Deschise portiera dubei, încercând să coboare fără să spună nimic.

„Unde crezi că pleci?" întrebă el, prinzând-o de mână și oprind-o.

Conversația cu soția lui se terminase brusc, iar acum o privea pentru prima dată.

„Ce faci?" întrebase el, dar ea își întoarse privirea, evitând să-l privească în ochi.

„Mergem?" întrebase el.

„Unde?" răspunse ea rece, vocea ei încărcată de furie mocnită.

„Mergi cu mine. Trebuie să fac transportul," spuse el, încercând să pară calm.

„Eu nu merg nicăieri cu tine," îi răspunse ea, ridicându-și vocea. „După ce stau aici și ascult cum îi spui soției tale cât de rău îți pare, cât de mult îți lipsește și cât de dezamăgit ești de ce se întâmplă între voi, vrei să merg cu tine? Serios?"

El oftă, încercând să își mențină calmul.

„Nu începe și tu, te rog," îi spuse el.

Ea încercă să coboare din nou, dar el o opri și, fără să îi mai dea ocazia să protesteze, o urcă în dubă și porni la drum.

Drumul spre Torino a fost lung. Ea stătea tăcută, privind pe geam, iar el încerca fără succes să o facă să vorbească. Răspunsurile ei scurte, monosilabice, erau tot ce primea.

„Vorbește cu mine," încercă el.

„Nu am nimic de spus," îi răspunse ea, fără să îl privească.

Ajunși la destinație, tensiunea dintre ei rămase. El încercă să inițieze un dialog, dar ea părea departe, pierdută în gânduri pe care nu le împărtășea.

La întoarcere, tăcerea devenise mai suportabilă. El încerca să îi explice ceea ce simțea, frustrările care îl apăsau.

„Nu vreau să te rănesc. Nu vreau să o rănesc. Nu vreau să rănesc pe nimeni," îi spusese el.

„Atunci de ce continui? De ce faci totul mai greu?" întrebase ea, dar tonul ei nu mai era tăios. Era doar obosită.

Când s-au întors la mașina ei, era deja târziu. Aproape ora 23, iar ea simțea cum oboseala devenea copleșitoare.

„Nu pot să-ți țin companie pe drum. Trebuie să merg acasă," îi spusese el, îmbrățișând-o strâns înainte să o sărute de rămas bun.

Drumul de întoarcere părea fără sfârșit. Oboseala îi apăsa pleoapele, iar aerul rece de afară nu mai era suficient să o țină trează.

A tras pe dreapta, incapabilă să continue. Și-a sprijinit capul pe volan și, fără să-și dea seama, a adormit.

Tresărind, își dădu seama că pierduse o parte din drum. „Adormisem? Cum e posibil?" își spuse ea, panicată.

Îl sunase pe Mari, care deja era îngrijorat.

„Unde ești? De ce întârzii atât?" întrebase el.

„Nu mai pot, Mari. Sunt epuizată," îi răspunse ea.

„Stai acolo. Plec după tine," îi spuse el hotărât.

„Nu are rost. Mașina e aici. Vorbește cu mine, doar să nu mai adorm," îl rugase ea.

Cu Mari pe linie, reușise să parcurgă ultimii 30 de kilometri. Când ajunse acasă, el o aștepta în prag, cu o privire îngrijorată.

„Ți-am spus să ai grijă," îi spuse el.

Ea zâmbi slab, fără să-i răspundă. Tot ce își dorea era să închidă ochii și să uite de tot ce se întâmplase.

(Continuarea în capitolul următor.)