🅔🅛&🅔🅐

Intrebari fără răspuns

Capitolul 12 Întrebări fără răspuns

Drumul spre casă fusese mai lung decât de obicei, dar nu din cauza distanței. În mașină, atmosfera era încărcată de un amestec de tăcere și întrebări nerostite. Mari o privea pe furiș din locul lui de pe scaunul din dreapta. Îi știa starea, îi înțelegea privirea pierdută.

„Cine e?" întrebă el în cele din urmă, rupând tăcerea.

„Un prieten," răspunse ea simplu, fără să-l privească.

„Un prieten? Atât? Un prieten pentru care tremuri așa când îl vezi? Pentru care îți tremură mâinile și picioarele?"

Ea oftă, încercând să-și găsească răspunsurile. „Mari, nu e ce crezi tu. E complicat."

„Nu îmi spune asta. Înțeleg mai mult decât crezi. Știu și despre situația ta de acasă. Dar, draga mea, dacă nu e nimic, de ce simți așa? De ce tremurai când ai coborât din mașină? De ce te ascunzi de tine însăți?"

Ea îl privea pe Mari cu o amestec de frustrare și recunoștință. Era singura persoană care îi știa povestea completă, care îi înțelegea sacrificiile, viața dublă, durerea și greutățile prin care trecuse. Dar, în același timp, era persoana care o cunoștea suficient de bine încât să-i pună întrebări la care nu voia să răspundă.

Se gândea la el. Își amintea momentul în care îl văzuse coborând din mașina aceea impunătoare, felul în care fiecare privire, fiecare gest al lui îi făcea inima să bată mai repede. De ce? Nu putea să explice. Era un amalgam de sentimente care o speria și o atrăgea în același timp.

Se întorsese în trecut, încercând să găsească ceva similar, dar nu reușea. Ce simțea pentru el era diferit. Nu era ceva planificat, nu era ceva ce și-ar fi dorit sau așteptat. Fusese o surpriză totală, una pe care acum trebuia să o gestioneze.

„Mari, nu pot să îmi permit să mă îndrăgostesc," îi spuse ea brusc.

„De ce nu?" întrebă el calm, dar hotărât.

„Pentru că nu am voie. Am un soț. Am un copil. Am o viață în România, chiar dacă nu e perfectă. Nu pot să las totul pentru... pentru ceva ce nici măcar nu înțeleg."

Mari clătină ușor din cap. „Poate nu trebuie să înțelegi. Poate trebuie doar să simți."

Ea zâmbi amar. „Să simt? Și apoi ce? Să sufăr? Mari, crede-mă, nu e loc de așa ceva în viața mea. Ce e între mine și el... e doar o poveste complicată. Ne înțelegem, vorbim, dar am stabilit ceva clar: nu ne schimbăm viețile pentru asta."

„Și crezi că va funcționa?" întrebă Mari, privindu-o direct.

Ea nu răspunse. Știa că Mari avea dreptate, dar nu era pregătită să admită.

El îi rămăsese în minte tot drumul. Își amintea cum se simțise când el o sărutase, cum îi tremuraseră picioarele când îl văzuse coborând din mașină. Fusese a doua oară când se vedeau, dar pentru ea, părea mai mult decât atât. Era ca și cum îl cunoștea de o viață.

„M-am îndrăgostit?" se întrebă ea în sinea ei. Dar ideea o speria. Cum putea să accepte așa ceva? Își construise o barieră solidă, una pe care nimeni nu o mai străpunsese până acum. Crezuse că este imună la asemenea sentimente, dar el reușise să o facă să se îndoiască.

În același timp, se întreba dacă sentimentele ei erau reale sau doar o iluzie creată de momentele intense petrecute împreună. Se poate îndrăgosti cineva de o altă persoană doar vorbind la telefon și văzându-se de două ori?

Își amintea clar acordul lor. Erau amândoi căsătoriți. Știau limitele. Își promiseseră unul altuia că nu vor schimba nimic din viața lor.

„Nu-mi voi părăsi soțul," îi spusese ea ferm.

„Nici eu nu-mi voi părăsi soția," fusese răspunsul lui.

Le era bine așa. Sau cel puțin așa își spuseseră. Dar, în adâncul sufletului, știa că ecuația aceasta nu putea să funcționeze la nesfârșit. Cineva avea să sufere.

Dar cine?

Ea? Dacă el avea să dispară, dacă legătura lor avea să se termine, știa că va simți un gol. O durere pe care nu era sigură că o putea suporta.

El? Dacă sentimentele lui creșteau, dacă începuse deja să se îndrăgostească de ea, ce avea să facă?

Sau poate altcineva? Soțul ei? Soția lui? Copiii?

Gândurile o bântuiau, dar nu avea răspunsuri. Tot ce știa era că drumul pe care îl începuseră era periculos. Dar, în același timp, era imposibil de oprit.

Ajunsă acasă, Mari coborî din mașină în tăcere, dar înainte să intre în apartament, o privi din nou.

„Știi că nu poți fugi de ceea ce simți, nu?" îi spuse el.

Ea nu răspunse. Își dăduse seama că, oricât de mult încerca să se convingă că poate controla totul, adevărul era că deja pierduse controlul.

Se așeză pe pat, iar telefonul începu să vibreze. Era el. Îl privi pentru câteva momente, apoi răspunse.

„Ai ajuns acasă?" întrebă el.

„Da," răspunse ea, iar vocea ei tremura ușor.

„Mi-e dor de tine," îi spuse el, iar cuvintele păreau să treacă prin bariera pe care încerca să o mențină.

„Și mie," șopti ea, fără să vrea.

Dar ce urma să facă? Era o întrebare la care niciunul dintre ei nu avea încă un răspuns.

(Continuarea în capitolul următor.)