Bloody Destinies / Pak Jimin 🔞

Visurile din abis

Sunt îmbrăcată într-o rochie lungă, care mă îngreunează și mă face să mă simt prinsă, incapabilă să fug așa cum aș vrea. Nu știu unde mă îndrept, nici ce sau cine mă urmărește. Gândurile îmi sunt un amestec confuz – cum am ajuns aici? Unde e ieșirea?

Castelul în care mă aflu este vechi și impozant, frumos în felul său, dar în același timp, înfricoșător. Aerul e încărcat de o senzație apăsătoare, de parcă între zidurile lui s-ar ascunde secrete neîmpărtășite.
Dintr-o dată, țipetele disperate îmi răzbat urechile, iar umbrele se mișcă rapid pe pereți, ca niște siluete de coșmar. Fiecare sunet mă face să tresar, iar pereții castelului, acoperiți cu picături de sânge, par să se apropie tot mai mult. Urc scările fără să mă gândesc prea mult, privind în sus, către o arcadă ce deschidea spre o priveliște... dar ce fel de priveliște?

Lexa, unde ai nimerit? Cum ieși de aici? gândurile îmi se transformă într-o învălmășire nebună, iar în jurul meu totul pare să se scufunde într-un abis de întuneric. Pașii se aud dintr-o dată, dinspre scări. Lent, dar suficient de tari pentru a mă face să tresar de frică. Zgomotul lor răsună în capul meu, iar inima îmi bate frenetic, ca și cum ar vrea să iasă din piept. Durerea de la tăietura adâncă de pe picior o simt ca pe o fărâmă de foc, dar nu am timp să mă gândesc la asta. Fuga este singura opțiune.

În fața mea, se întinde un coridor lung și întunecat, ca un labirint fără ieșire. Mă las pe podea, sprijinindu-mă de peretele rece, cu respirația grea. Mâinile îmi tremură, iar mintea mea e învăluită într-o ceață de panică.

«Simt mirosul de sânge... oare ce suflet viu rătăcește pe aici?»

Pașii se apropie tot mai mult, iar fiecare sunet mă îngheață pe loc. Lacrimile îmi brăzdează obrajii, dar niciun sunet nu îmi iese din gât. Frica mi-a închis gura. Ce se întâmplă acum e mai mult decât un coșmar.

«Mmm... Pe unde o fi sufletul cu un miros atât de dulce-îmbătător de sânge? Aș vrea să gust acest sânge, nu doar să-i simt aroma care întrece chiar și trandafirii...»

Vocea aceea – rece și totuși parcă plină de o poftă periculoasă – îmi face sângele să înghețe. Se apropie din ce în ce mai tare. Nu pot să respir. Știu că este aproape... aproape de mine.

Mâna lui atinge peretele. Știu că este la câțiva centimetri de capul meu, și totuși nu mă mișc. Tremur ca o frunză în vânt, fiecare fibră din corpul meu e imobilizată de o panică pură, viscerală.
Se mișcă mai departe, lăsând o tăcere apăsătoare în urma lui. Mă întreb, cu un sentiment straniu de ușurare amestecat cu groază: Nu m-a simțit? Oare mă va lăsa să scap?
Mă trezesc cu o durere în gleznă și cu o frică nebună, de parcă aș fi un iepure fugărit de o fiară.
—Iar acest vis să-l ia naiba. Ce dracu' o fi și asta?
Mă dezvelesc și văd pe cearșaf sângele meu curgând din rana piciorului.
—La dracu', cum să fie asta? De unde apar iar tăieturile astea?

Mă ridic din pat și mă îndrept spre baie pentru a-mi face rutina de dimineață, care include și spălarea rănilor acumulate în noaptea aceea. Oare e real așa ceva?
Terminând rutina, cobor în bucătărie, unde sunt părinții mei. Niciodată nu le-am arătat rănile pe care le am, pentru că mama e medic și s-ar putea să spună că sunt nebună.

—Bună dimineața, dragă, cum ai dormit?
Mă întreabă tata, cu tonul lui obișnuit, în timp ce mama îmi pune în față o cană cu ceai.

—Am dormit bine, dar foarte puțin, ca de obicei.

Nu le pot spune despre nebuniile pe care le visez. Mi se pare prea straniu.
„Dragă, tu te culci la nouă seara și te trezești la opt dimineața. Tot ești obosită?"
Mă întreabă mama, îngrijorată.

—De-aș putea, m-aș odihni 24/24, așa că nu ar trebui să te mire dorința mea de a lenevi mai mult în pat.

Spun eu, dar în gândul meu mă întreb când o să scap de visul ăsta înfricoșător. Îmi beau ceaiul și aud de la mama o noutate: niște colegi de-ai ei, cu care a lucrat mulți ani, s-au întors din America și se mută înapoi în Coreea. Mai mult, vor lucra din nou cu noi.
E atât de fericită, deși nu îi cunosc prea bine, dar se pare că sunt niște persoane bune, mai ales că și tata vorbește frumos despre ei și, ca de obicei, aud de la mama că colegii ei au un băiat. E cu trei ani mai mare decât mine și, după spusele ei, nu ar strica să mă împrietenesc cu el, având în vedere că am nevoie de relații din toate punctele de vedere.
I-am spus că o să mă gândesc și am ieșit din casă, îndreptându-mă spre școală.