Pe aleea din parc, pașii Alexei și ai lui Jimin se sincronizau într-o tăcere plăcută. Natura din jur vibra de viață, dar între ei domnea un calm rar întâlnit. Era o liniște care nu mai cerea explicații sau justificări. Era o liniște care vindeca.
— E frumos aici, nu-i așa? spuse Alexa, rupând tăcerea.
Nu îl privi imediat, dar vocea îi avea o notă caldă, de parcă vorbea mai mult cu ea însăși.
— Da, e liniștit, răspunse Jimin după câteva clipe, cu un zâmbet pe care ea nu-l văzu. Îmi place să cred că locul ăsta ne-a așteptat. Pe amândoi.
Alexa se opri lângă o bancă. Degetele ei alunecară ușor pe marginea rece de lemn, ca și cum ar fi cântărit dacă să se așeze sau să continue să meargă.
— Mă gândesc... Mă gândesc cât de mult am alergat până acum, Jimin. Mereu dintr-o parte în alta. Mereu încercând să scap de ceva. Sau să ajung undeva.
Jimin o privi cu o expresie blândă, fără să intervină. Știa că ea avea nevoie să spună asta.
— Și totuși, simt că acum... acum vreau doar să mă opresc, continuă ea, ridicând privirea spre el. Să respir. Să fiu eu.
— Poți face asta. Alexa, cu mine nu trebuie să fugi nicăieri.
Ea zâmbi slab, dar în ochii ei se întrezărea o undă de îndoială.
— Crezi asta? Încă mă tem că într-o zi... într-o zi o să-mi fie teamă de noi doi.
Jimin își apropie pașii și îi luă mâinile în ale lui, încălzindu-i degetele reci.
— Teama e firească, Alexa. Eu nu te voi opri să o simți. Dar îți promit că nu vei fi singură când o simți.
Alexa clipi des, iar privirea i se opri pe mâinile lor împreunate. Era ceva în gestul lui care îi dădea curaj.
— Nu vreau să mă mai simt singură, spuse ea aproape în șoaptă.
— Și nu vei fi. Nu cu mine.
Firul narativ: Jimin și Alexa au ajuns într-un punct în care nu mai este nevoie de promisiuni grandioase. Își recunosc fricile, dar încep să construiască un pod între ele, bazat pe înțelegerea reciprocă. Așezați pe bancă, încep să vorbească deschis despre ceea ce a fost și despre ceea ce ar putea deveni.
Alexa își așeză capul pe umărul lui, iar el îi mângâie ușor părul.
— De când eram mică, mă simțeam pierdută. Ca și cum nu aparțineam nicăieri. Și când am început să fug, credeam că asta mă va face să mă regăsesc. Dar nu a funcționat.
— Nu poți fugi de tine, Alexa. Nici eu nu am reușit. Însă uneori, poate că nu trebuie să te regăsești. Poate că trebuie doar să începi să te accepți.
Ea își ridică privirea, surprinsă de simplitatea cuvintelor lui.
— Să mă accept? Nu știu dacă sunt pregătită pentru asta.
— Nu trebuie să fii pregătită acum. Doar să îți dai voie să începi.
Firul narativ: Discuția dintre ei atinge puncte esențiale despre identitate și acceptare. Alexa înțelege că procesul vindecării nu înseamnă să devii o persoană complet nouă, ci să înveți să te ierți și să te accepți pentru ceea ce ești. Jimin îi oferă sprijin necondiționat, ceea ce îi dă curaj să gândească altfel.
— Jimin, știi ce mă sperie cel mai tare? întrebă ea, privindu-l direct în ochi.
— Ce anume?
— Să mă trezesc într-o zi și să simt că m-am pierdut din nou. Că noi... că noi ne pierdem unul pe altul.
El îi strânse mâinile, iar răspunsul lui veni imediat, cu o căldură care o liniști.
— Nu ne pierdem. Pentru că acum știm să ne găsim.
— Dar cum să fim siguri?
— Nu putem fi siguri, Alexa. Și asta e partea frumoasă. E un risc. Dar e un risc pe care vreau să-l asum. Cu tine.
Firul narativ: Alexa și Jimin ajung să accepte că niciun drum nu este lipsit de riscuri. Înțeleg că iubirea nu este despre siguranța absolută, ci despre dorința de a continua împreună, indiferent de obstacole.
Se ridicară amândoi de pe bancă, fără să-și dea drumul la mâini. Jimin o conduse încet spre lac, unde apa reflecta cerul plin de stele.
— Crezi că putem începe din nou? întrebă Alexa.
— Nu cred că trebuie să începem din nou. Cred că tot ce am trăit ne-a adus aici. Și aici e locul potrivit.
— Da. Ai dreptate.
Rămaseră tăcuți câteva minute, doar privind apa. În acea liniște, Alexa simți pentru prima dată că poate să respire fără greutate.
— Știi ce? spuse ea, întrerupând liniștea. Cred că am învățat ceva important astăzi.
— Ce anume?
— Că nu trebuie să fim perfecți. Și că nu trebuie să fim gata pentru toate. Trebuie doar să fim... împreună.
— Și să avem curajul să mergem înainte.
Firul narativ: Finalul se concentrează pe o concluzie plină de speranță. Alexa și Jimin nu mai caută perfecțiunea, ci acceptă că sunt suficienți unul pentru celălalt exact așa cum sunt.
Sub cerul înstelat, Alexa zâmbi și își sprijini capul pe umărul lui. Jimin o îmbrățișă ușor, iar ei rămăseseră acolo, la marginea lacului, savurând liniștea unui moment care părea să le aparțină doar lor.
Era un nou început, nu unul perfect, dar unul real. Iar pentru ei, asta era suficient.
Deci a venit și sfârșitul acestei cărți! Mulțumesc torturii celor care au fost cu mine și și-au dat interesul față de opera mea!Mă bucur ca ați fost cu mine tot acest timp și vă asigur că în scurt timp vor apărea cărți noi cu un fir narativ destul de palpitant!
Întrebarea mea acum este: Avem aici cititori ce cunosc limba rusă? Aș dori să postez una din ciornele mele în limba rusă, vă asigur ca e una din cele mai bune cărți scrise de mine în toți anii aceștia
CITEȘTI
Bloody Destinies / Pak Jimin 🔞
Fiksi Ilmiah-Jimin, dă-mi drumul, nu sunt eu persoana de are ai nevoie... - Asta e destinul tău, îmi aparții mei! Tine minte, îmi aparții mie! Lexa v-a trece timp și mă vei accepta dar nu îți voi permite să pleci. Nu ai unde pleca ține minte asta! Cu aceste cu...
