Bloody Destinies / Pak Jimin 🔞

Amintiri Tăioase

După trei zile

Au trecut trei zile de când n-am văzut-o pe Alexa. Trei zile lungi și apăsătoare, în care fiecare oră pare o eternitate. La școală n-a apărut, iar mama nu contenește să-mi reproșeze că am adus-o în starea asta. „Ai epuizat-o," îmi repetă mereu, ca un ecou al propriei mele vinovății. Simt că nu mai pot scăpa de acest sentiment care mă macină pe dinăuntru, care îmi otrăvește fiecare gând. Vinovăția... mă face să mă simt neputincios, mă arde.

E trecut de două noaptea, iar somnul e o iluzie. Nu pot rezista. Trebuie să o văd, să știu că e în regulă. Să o aduc la moșie e exclus—ar fi prea crud, prea riscant. Singura opțiune rămâne să mă furișez la ea, să intru în camera ei fără să o trezesc. Nu vreau să-i mai aduc nicio teamă. Nu acum.

În liniștea întunericului, mă strecor în dormitorul ei, pășind cu grijă, ca o umbră. Timpul pare să înghețe. Lumina slabă se revarsă peste chipul ei, iar pentru o clipă uit să respir. E... divină. Pare un înger adormit, fragil, gata să zboare și să mă lase din nou singur. În mintea mea se naște o dorință egoistă, întunecată: aș rupe aripile acelui înger doar ca să o păstrez lângă mine. Să o protejez. Să nu mai plece niciodată.

O privesc cu o intensitate care mă consumă. Seamănă izbitor cu Răinira, dar Alexa are ceva diferit—o lumină aparte, o inocență care mă dezarmează. E o contradicție vie, o combinație letală de forță și vulnerabilitate. Mă așez cu grijă pe marginea patului, aproape temător, inspirând adânc mirosul ei unic. Nu fac niciun zgomot. Nu vreau să tulbur liniștea ei, să o smulg din visul în care se află.

Fata asta... e ca un narcotic pentru mine. O dependență dulce și mortală. Simt o dorință copleșitoare să-i ating pielea, să-i simt pulsul sub degete. Gândul la sângele ei mă înnebunește. Aroma aceea inconfundabilă, esența vieții ei, care îmi poate dezvălui toate tainele ascunse, tot spectrul de emoții ce îl simte în timpul mușcăturii mele. Într-o clipă, aș putea gusta fiecare emoție, fiecare frică, fiecare vis. Dar nu... încă nu. E o luptă constantă între dorință și control, între pasiune și rațiune. Iar ea nici nu știe cât de aproape este de abisul în care mă scufund eu.

Perspectiva Alexei

Cele mai ciudate trei zile din viața mea... nopți întregi mă chinuie un vis care se repetă obsesiv, ca un déjà vu imposibil de ignorat. Mă văd plângând, zile în șir, pentru un bărbat al cărui chip nu-l pot desluși. Port o rochie neagră, elegantă, dar copleșitor de tristă. Totul pare desprins dintr-o altă viață. Timpul se comprimă, curge nebunește, până când mă aflu învăluită de flăcări. În ultimele clipe, cuvintele îmi răsună ca o sentință: „În sfârșit, voi fi cu tine." Un vis dureros, încărcat de o emoție pe care nu o pot înțelege.

Știu că nu sunt naivă. Totul are legătură cu Jimin. Simt asta în fiecare fibră a ființei mele. Dar de ce? De ce el? Gândul la el îmi aduce o avalanșă de emoții contradictorii—un gol apăsător în suflet, o teamă neclară, poate chiar o tristețe pe care nu mi-o pot explica. Simt că mă pierd între realitate și iluzie. Emoțiile astea sunt ale mele? Sau sunt doar niște umbre ale unui trecut care refuză să rămână îngropat? Cine sunt eu, cu adevărat?

Întrebări... prea multe întrebări și tot mai puțin timp pentru răspunsuri. Tresar, conștientizând că deja întârzii la ore. Și, ca un făcut, tocmai la ora de istorie

Evident că am întârziat la ora de istorie cu 15 minute. Profesorul Pak Jimin îmi permite să intru fără prea multe întrebări, dar simt imediat cum privirile viperelor din clasă se înfig în mine, gata să mă sfâșie.

— Domnișoara Kim Alexa își permite prea multe în ultimul timp. Trei zile nu a fost la ore, acum mai și întârzie fără să ofere nicio explicație! — scuipă cu venin una dintre ele, privindu-mă cu o ironie ascuțită și dispreț demonstrativ.

— Dacă cineva trebuie să primească explicații, acea persoană sunt eu. Sau ați uitat că eu sunt profesorul aici? — vocea lui Jimin sună aspru, iar privirea lui devine tăioasă. — Acum că ați deschis gura, vă invit să ne explicați motivele incendierii bisericilor creștine din anii 1890.

Se face liniște. Știu că ea nu poate răspunde. N-a deschis niciodată manualul. Privesc scena fără să intervin, dar cuvintele lui Jimin mă răscolesc. Tema... acea temă despre care n-am reușit să-mi scot gândurile toată săptămâna. Simt cum totul încremenește în mine, iar privirea mi se pierde undeva departe, devenind de sticlă.

— Alexa, ești bine? — vocea lui Jimin mă trezește. — Poate vrei să răspunzi tu la această întrebare?

Cuvintele ies din mine fără voia mea, de parcă o forță nevăzută le trage din adâncurile sufletului.

— Așa cum am spus... acei oameni nu erau convenabili puterii din acea vreme. Dar mai există și altceva. Unii mergeau tainic să se roage, să ceară sfinților să le aducă înapoi persoanele iubite, părinții, copiii sau soții pierduți. În timpul incendiilor, mulți dintre cei care ardeau de vii blestemau puterea, alții blestemau însăși viața. Și totuși... au fost și femei pentru care moartea aceea a fost o binecuvântare. O eliberare. — Vocea mea tremură ușor, iar inima parcă mărturisește o poveste veche, o poveste pe care n-o înțeleg pe deplin, dar o simt în fiecare fibră.

Jimin scapă creionul din mână. Privirea lui mă fixează, șocată. O umbră trece peste fața lui, dar se stăpânește repede. Își revine și, cu o voce mai calmă, anunță tema pentru acasă.

— O analiză profundă, Alexa.— Tonul lui pare admirativ, dar în ochii lui se ascunde altceva. Un adevăr pe care încă nu sunt pregătită să-l descopăr.

Auzind sunetul clopoțelului, colegii mei își strâng grăbiți lucrurile și ies din auditoriu, veseli și gălăgioși. Eu rămân pe loc, încercând să-mi recapăt liniștea și să-mi adun gândurile. Vreau să mă refugiez în altă sală, departe de toate privirile curioase, dar sunt oprită brusc. Jimin stă în fața mea, privirea lui intensă mă țintuiește locului.

— Rămâi după ce pleacă toți. Trebuie să vorbim, — spune el, tonul lui serios și imposibil de ignorat.

— Fiecare discuție cu tine se termină într-o groază pentru mine. Poate că ar trebui să ne oprim. Să dispărem din viața unul altuia, — vocea mea tremură, iar ochii îmi trădează frica și oboseala.

— Nu voi dispărea din viața ta, Alexa. Părinții noștri pleacă mâine. Asta înseamnă că vei rămâne doar pe mâna mea. Și discuția va avea loc astăzi, fie că vrei sau nu! Ești liberă să pleci, — cuvintele lui sunt o comandă, iar tonul... un amestec de promisiune și amenințare.

Îl privesc sfidătoare, încercând să-mi maschez teama sub un scut de bravură.

— Să o crezi tu că voi fi vreodată pe mâna ta! Și încă ceva: nu mă tem de tine, Pak Jimin! Ține minte asta!

Un zâmbet întunecat îi apare în colțul gurii. Privirea i se întunecă, iar vocea lui devine o șoaptă ce îmi îngheață sângele în vene.

— Vom vedea, îngeraș, cât de curajoasă vei fi în noaptea asta... când vei ajunge prinsă între zidurile de piatră și în ghearele mele. — Cu aceste cuvinte, se întoarce și pleacă, lăsând în urmă o tăcere apăsătoare.

Mă simt de parcă aerul din jur devine din ce în ce mai greu. Simt că mă prăbușesc sub povara unei amenințări pe care nici măcar nu o înțeleg pe deplin... dar care mă urmărește la fiecare pas.