Bloody Destinies / Pak Jimin 🔞

Raspunsuri Întunecate

Toată seara stând la cină, prindeam privirea lui Jimin. Mama a rămas plăcut impresionată de faptul că Jimin îmi este profesor de istorie, spunând că am ce învăța de la el. Beatrice mă privea cu o privire caldă, ca și cum aș fi fost cea mai dragă persoană din lume. Iar eu... eu voiam răspunsuri, răspunsuri din partea acestui bărbat.

— Îmi cer scuze, dar am nevoie de aer. Ies afară pe ceva timp. Cu aceste cuvinte, mă ridic de la masă și fac o plecăciune în semn de respect.

— Ies cu tine, e cam periculos în această zonă, mai ales noaptea.

Am avut dorința să îi reproșez că alături de el e mai periculos decât în haita de lupi, dar mai vreau să discut cu el, așa că am tăcut din gură.

Peste cinci minute, afară

Ieșind afară, el se schimbă imediat la față. Zâmbetul lui diabolic și ochii fioroși îmi invadează amintirile. Nu reușesc să deschid gura, cum mi-o ia el dinainte.

— Micuțul îngeraș vrea răspunsuri. Cine sunt? Ce fac cu ea? Și cel mai important, de ce? Pentru ce să pui întrebări dacă știi deja răspunsurile?

— Cine ești? Și ce naiba vrei de la mine? Trebuie să aud asta din gura lui. Ce mă gândesc eu este imposibil...

— Tot în lumea asta este posibil, îngeraș. Visele alea pe care le vezi, știi bine că nu sunt doar vise. Colții mei, ce i-ai văzut în acea pădure, și sângele de pe pereții castelului... totul este adevărat. Sunt vampir, îngeraș, iar tu ești prada mea.

Jimin îmi ia încet mâna și o miroase, ca și cum aș fi cina lui în toiul serii.

— E o nebunie, Pak Jimin! Te joci cu mine sau ce? De ce eu? De ce acum?

— Ești destul de mare pentru a-mi deveni pradă, iar asta ține de destin. Mă ia de mână văzând că încerc să fug.

— Ești nebun, Jimin! Dă-mi drumul, că în caz contrar voi striga tare!

— Acum te las, dar știi bine că în acel castel frumos nu ai cum să scapi de mine. Ești ca o lamă fugărită de un leu, iar doar leul decide când să o devoreze. Să ții minte: asta se va întâmpla mult mai curând decât crezi.

— Ce e locul ăla?! Nu mai vreau să ajung acolo! De ce mă terorizezi? Ce ți-am făcut?! — vocea îmi tremură, lacrimile îmi umplu ochii, iar panica mă copleșește.

— Vrei, nu vrei, vei fi a mea. Când va veni timpul, vei afla tot ce te interesează. Dar până atunci, să știi un lucru: nu vei scăpa de mine! Mă vei iubi, mă vei urî... nu-mi pasă. Orice ar fi, vei fi a mea, indiferent de preț.

Privirea lui mă îngheață. Fug spre casă, aproape fără să mai simt pământul sub picioare. În spatele meu, râsul lui întunecat mă urmărește, ecoul lui răsunând în mintea mea ca un blestem.

Ajung în casă, respirând greu, simțind că mă prăbușesc. Văd doar fețele îngrijorate ale părinților mei înainte ca totul să devină întunecat. Leșin, auzindu-mi numele strigat de mama și simțind mâinile puternice ale tatălui meu încercând să mă trezească.

Perspectiva lui Jimin:

O privesc cum cade fără cunoștință și un sentiment de vinovăție îmi străpunge gândurile. Am vrut să o sperii, dar nu mă așteptam să o aduc până aici. E epuizată, zilele și nopțile nedormite au lăsat urme adânci. Mama mă privește furioasă, ochii ei par să mă străpungă ca niște săgeți.

— Pak Jimin! La naiba, cum ai putut să o sperii atât de rău? Biata fată a leșinat! Cât de nesimțit poți să fii?! — vocea ei răsună aspru, iar tonul mă irită, de parcă aș fi un adolescent certat pentru o prostie.

— Dragă mamă, știu bine ce fac. Nu mă trata ca pe un copil de 16 ani. Am 165 de ani, îți amintești? — îi răspund iritat. — Nici eu nu m-am așteptat să o storc de puteri așa repede.

Abia termin de vorbit când simt o lovitură puternică în spatele capului. Aproape cad de pe scaun.

— Ești un idiot! — strigă ea. — Da, ai 165 de ani, dar te comporți ca un adolescent căruia i s-au urcat hormonii la cap! Ai căutat-o 130 de ani și acum ce faci? Te joci cu ea? O chinui fără niciun rost! Fata asta habar n-are prin ce trece, iar tu o terorizezi!

— E vinovată pentru ceea ce a făcut! Acum plătește pentru asta! — îmi pierd cumpătul, vocea îmi tremură de furie.

— Liniștește-te, Jimin! — mă întrerupe mama, tonul ei e mai blând acum. — Răinira te-a trădat, nu Alexa. Ea nu are nicio vină! Nu uita că tatăl ei e unul dintre noi, iar ea este o Iritc. E fiica unui vampir și a unei femei extrem de frumoase. Nu merită să sufere pentru greșelile trecutului.

— Mama are dreptate, fiule. — vocea tatălui meu e calmă, dar fermă. — Răinira a murit de mult. Nu e vina Alexei că a fost mințită. Ea chiar te iubea.

— Nu vreau să aud nimic! — urlu, simțind furia cum mă învăluie. — Dacă mă iubea, nu mă trăda! Nu s-ar fi apropiat de acel idiot, Taemin! A ales să moară cu el când putea să fie aici, acum, cu mine!

Nu mai suport discuția asta. Mă întorc și plec spre dormitor, lăsându-i pe amândoi în urmă. Închid ușa cu putere. Gândurile mă macină, iar imaginea Alexei îmi invadează mintea. Știu că mama are dreptate... dar durerea trecutului e încă acolo, arzând ca o rană ce refuză să se vindece.

Cu toate astea, gândul la Alexa nu-mi dă pace. Oricât aș încerca să mă conving că totul e sub control, îmi doresc să știu că e în regulă. Nu vreau să o trezesc, nici să o aduc înapoi la moșie. Așa-zisul „castel" nu e decât moșia mea imensă, un loc unde niciun suflet viu nu pătrunde fără voia mea. Fiecare colț păstrează amintiri ce refuză să moară.

Moșia mea... refugiul meu, unde cândva trăiam cu Răinira. Totul era al nostru până când... totul s-a destrămat. Trădarea a venit din partea celui pe care îl consideram frate — Taemin. Mi-a furat iubirea și mi-a înscenat moartea. Trei ani întregi m-a ținut captiv în întunericul labirinturilor sale, hrănindu-mă zilnic cu povești despre cum relația lor înflorea. Fiecare cuvânt rostit de el era un pumnal înfipt în sufletul meu.

Durerea... era insuportabilă. O tortură ce nu poate fi descrisă în cuvinte. Și, ca o batjocură finală, ei doi au murit împreună, în biserica aceea blestemată, unde au ars 112 oameni în 1890. Mă întreb de mii de ori dacă, în ultimele clipe, Răinira mi-a rostit numele. Dacă gândul ei s-a întors la mine înainte ca flăcările să o înghită. O iluzie, poate o nebunie, dar mă agăț de ea ca de ultima speranță.

Acum, tot ce a rămas e moșia asta pustie, încărcată de amintiri ce refuză să moară. Iar Alexa... ea nici măcar nu știe că a fost trasă în mijlocul acestui vârtej. Și, deși vreau să o protejez, dorința de a o ține aproape mă macină. O voi face a mea, cu orice preț. Indiferent cât mă costă.
În ciuda furiei care încă mă bântuie, știu că nu am decât o cale înainte: să o fac pe Alexa să înțeleagă. Să o leg de mine în moduri pe care ea nici nu le-ar putea imagina. Voi înfrunta totul, chiar și umbrele trecutului meu, dacă asta înseamnă că o pot face să fie a mea. Poate că, în final, ea va înțelege, va simți aceleași dorințe întunecate care mă bântuie.

Un alt gând mă bântuie însă. Dacă, într-o zi, va ajunge să mă urască pentru ce am făcut? Dacă mă va iubi doar din obligație, doar pentru că sunt ceea ce sunt, nu pentru ceea ce ar putea să fie? Nu am răspunsuri la aceste întrebări, dar știu un singur lucru: nu o voi lăsa să scape. Voi deveni tot ce are nevoie, chiar și cu prețul propriei mele suflete. Căci, oricât aș vrea să cred că iubirea ar putea vindeca rănile, știu prea bine că în lumea mea nu există loc pentru iertare. Există doar dorință, posesie și, la final, moarte.

Mă gândesc la acele vremuri când totul părea simplu. Când viața mea avea un sens, iar viitorul părea un drum clar. Dar nu mai există viitor pentru mine. Totul s-a transformat într-o continuă luptă cu umbrele, cu aceleași erori care m-au adus aici. Și, în mijlocul acestei întunecate existențe, Alexa apare ca o lumină, chiar dacă doar pentru o clipă. O lumină pe care nu o voi lăsa să dispară, indiferent de ce se va întâmpla.