Bloody Destinies / Pak Jimin 🔞

Umbrele Trecutului și Lumina Prezentului

O lună trecuse de când Alexa, Jimin și Rossalia locuiau sub același acoperiș. Timpul părea să treacă încet, dar pentru Alexa, distanța dintre ea și Jimin rămânea la fel de mare.

Deși Jimin își păstrase promisiunea de a nu o forța, tensiunea dintre ei era palpabilă. Alexa era rece, evitându-l ori de câte ori putea. Nu îi permitea să se apropie prea mult de Rossalia, temându-se să nu o influențeze în vreun fel.

În acea după-amiază, soarele mângâia blând curtea casei lor. Alexa își purta fetița în brațe, plimbându-se încet prin grădină. Rossalia chicotea fericită, întinzând mâinile spre frunzele ce dansau în bătaia vântului. Alexa zâmbea rar, dar sincer, pierzându-se în inocența fiicei sale.

De la fereastra biroului său, Jimin le privea în tăcere. Lumina caldă a soarelui le învăluia într-un halou de aur, iar zâmbetul Alexei, oricât de reținut ar fi fost, îi aducea amintiri dureroase. Amintiri cu ea râzând deschis, cu ochii strălucind de fericire, înainte ca totul să se destrame.

Fără să mai stea pe gânduri, Jimin ieși din birou și coborî în curte. Când Alexa îl văzu apropiindu-se, expresia ei se schimbă, iar zâmbetul dispăru. Își ajustă postura, protejând-o instinctiv pe Rossalia.

— Alexa, spuse el cu o voce calmă, oprindu-se la o distanță respectuoasă. Pot să vorbesc cu tine?

— Dacă e despre ea, să știi că se descurcă bine fără tine, răspunse ea rece, continuând să legene ușor fetița.

Jimin oftă adânc, simțindu-se dezarmat.

— Nu e despre Rossalia, deși aș vrea să fiu mai mult în preajma ei. E despre noi.

Alexa ridică privirea, surprinsă de sinceritatea din glasul lui.

— Noi? repetă ea, cu un amestec de ironie și neîncredere. Jimin, „noi" am încetat să existăm de mult.

El făcu un pas mic înainte, dar suficient de atent încât să nu o sperie.

— Știu că așa simți acum. Și nu te condamn pentru asta. Dar nu pot să ignor ce am avut. Alexa, înainte de toate astea, am fost fericiți. Ne iubeam nebunește. Erai viața mea, iar eu eram al tău.

Alexa își plecă privirea spre Rossalia, care adormea liniștită. Cuvintele lui îi trezeau amintiri pe care se chinuise să le îngroape. Serile târzii când râdeau împreună, atingerile delicate, privirile care vorbeau fără cuvinte.

— Ai dreptate, spuse ea încet. Ne iubeam. Dar asta a fost înainte să te schimbi. Înainte să devii... omul care m-a rănit cel mai tare.

Jimin strânse din maxilare, durerea din glasul ei lovindu-l direct în inimă.

— Știu. Și nici măcar trei vieți nu mi-ar ajunge să repar ce am făcut. Dar, Alexa, tu ești tot ce am vrut vreodată. Tu și Rossalia sunteți lumea mea.

Alexa ridică privirea spre el. În ochii lui vedea o vulnerabilitate pe care o crezuse pierdută.

— Jimin... nu știu dacă mai pot avea încredere. Nu știu dacă vreodată voi putea să te privesc ca înainte.

— Nu îți cer să mă ierți acum, spuse el, apropiindu-se cu încă un pas. Îți cer doar o șansă. Să îți arăt că omul pe care l-ai iubit nu a dispărut.

Alexa simți un nod în gât. Cuvintele lui păreau sincere, dar teama de a fi rănită din nou era prea puternică.

— De ce insiști? întrebă ea, cu vocea tremurândă. Ai totul. Putere, bani, control... De ce eu?

Jimin se apropie și mai mult, uitându-se direct în ochii ei.

— Pentru că nimic din toate astea nu valorează ceva fără tine. Fără noi.