Bloody Destinies / Pak Jimin 🔞

«Lanțurile iubirii»

Alexa nu mai știa ce zi era. Nu mai simțea foame, sete sau frig; tot ce îi rămăsese era o amorțeală profundă, care se extindea din suflet în fiecare părticică a corpului. Lanțurile îi strângeau încheieturile, dar nu mai avea forța să le tragă. Mintea ei era doar un amestec de imagini cu Rossalia și vocea lui Jimin, acea voce care îi apărea constant în cap, ca un ecou nesfârșit.

De trei zile, Jimin o ținuse prizonieră, iar între pereții reci ai acelei camere, Alexa simțea cum propria umanitate începea să se dizolve. Îl urâse pe Jimin cu fiecare fibră a ființei ei, dar acum, într-un fel ciudat, urletul din interior se transformase într-un soi de tăcere înfricoșătoare.

La etaj, Jimin se plimba ca un leu în cușcă, ochii săi roșii de nesomn fixând podeaua din lemn masiv. Menajerele îl priveau cu teamă, știind că orice cuvânt greșit putea declanșa furtuna din sufletul lui.

— Domnule, spuse cu o voce tremurată una dintre ele, doamna Alexa nu a mâncat nimic din ce i-am dus. Refuză tot. Și... începe să arate foarte slăbită.

Jimin își încleștă maxilarul. Știa că Alexa era încăpățânată, dar gândul că ar putea să o piardă... Nu, nu avea voie să se gândească la asta. Însă imaginile îi năvăliră în minte: Alexa, pe podeaua rece, fără viață, fără Rossalia.

Când își ridică privirea, ochii lui ardeau cu o furie mocnită.

— Nu pot să o las să continue așa, șopti pentru sine, dar cuvintele aveau greutatea unei hotărâri finale.

Cu pași apăsați, coborî spre temnița improvizată. Ușa grea scârțâi când o împinse, dezvăluind-o pe Alexa, ghemuită pe podea. Corpul ei părea atât de mic, atât de fragil în acel întuneric. Pielea îi era palidă, iar buzele crăpate șopteau ceva abia audibil.

Jimin se opri brusc, ca lovit de un fulger.

„Ce fac? Ce îi fac?"

Inima îi tresări când o văzu atât de slăbită. Aproape că nu mai era femeia care odinioară se ridica împotriva lui, care îi sfida fiecare cuvânt. Se simțea ca un monstru.

— Alexa, șopti el, dar ea nu îi răspunse.

Se apropie de ea și îngenunche lângă trupul ei lipsit de viață. Îi puse o mână pe umăr, iar pielea rece a Alexei îl făcu să se cutremure.

— Alexa, uită-te la mine, spuse cu vocea mai fermă, dar Alexa nu reacționa.

Când îi ridică fața, ochii ei erau întredeschiși, pierduți în gol. O durere ascuțită îi străpunse sufletul.

— Alexa! strigă Jimin, zdruncinând-o ușor, dar femeia rămase inertă.

Era prea mult. Își simțea furia clocotind, dar de data aceasta nu era îndreptată spre ea, ci spre sine. Își amintea clar toate nopțile în care o căutase, toate zilele în care visase să o țină din nou în brațe. Și acum, ea era aici, dar nu era așa cum își dorise. El o distrusese.

Fără să mai stea pe gânduri, îi desfăcu lanțurile. Când metalul se desprinse de pe încheieturile Alexei, Jimin simți o greutate cumplită pe suflet. O ridică în brațe cu ușurință, dar greutatea emoțională a momentului îl făcea să tremure.

— Nu, nu te pierd, murmură el, aproape pentru sine.

O duse în dormitorul lui, unde o așeză pe pat cu o grijă infinită. Menajerele se adunară în prag, dar Jimin le făcu semn să plece. Rămase singur cu Alexa, privindu-i fața slăbită.

— De ce mă împingi până aici, Alexa? De ce mă obligi să devin omul pe care îl urăști?

Își îngropa fața în mâini, simțind cum un val de lacrimi amenința să-i inunde ochii. Nu mai plânsese de ani de zile, dar acum simțea că inima i se zdrobește sub propria greutate.