Fără Cuvinte

Capitolul 17 - Gandurile ascunse ale lui Scott Lynch

   Cu un Art zbuciumat pe spatele meu care continua sa ma loveasca, am inceput sa deschid fiecare usa de pe coridor, in speranta ca voi gasi o alta cale spre parter, pentru a nu fi nevoita sa sar de la fereastra. Art cu siguranta nu ar fi supravietuit impactului cu solul. Dar m-am ales numai cu niste scari care duceau pe acoperis, pe acolo ma gandeam sa o apuc. Am decis sa mai arunc o privire la scarile spre parter pentru a vedea care era situatia jos. Am auzit doua voci, inainte sa pot vedea ceva,  ascunsa cu Art dupa perete.

    -Anne...Anne,nu o pot lasa, i-am distins vocea lui Lynch.

    -La ce te referi? Acum nu ne cauzeaza decat probleme, de ce vrei sa mai stai aici? Nu mai esti pe urmele ei, Scott! Iar tu vii cu mine, fara discutie!Ne vom cara de aici cu tot cu oamenii de paza si de serviciu , iar la facultate am aranjat ca nimeni sa nu puna prea multe intrebari! Haide, du-te si pregateste-l pe Art! i-am recunoscut si vocea furioasa a mamei. Despre cine vorbeau? Cu siguranta despre mine.

    -Anne, eu...eu nu ti-am spus dar...am inceput sa...dezvolt sentimente pentru ea. A continuat Lynch cu jumatate de voce, de parca i-ar fi fost frica sa recunoasca, apoi mama a facut ochii mari si era pe punctul sa il palmuiasca. Te rog, nu este vorba despre ceva...profund, doar ca am inceput sa tin la ea, atata tot! s-a aparat Lynch, indepartandu-se cu cativa pasi. Nu am crezut ca mama ar fi putut fi atat de infioratoare in fata unui barbat. Se pare ca femeile sunt mult mai puternice decat par, ea a ajuns sa conduca o multime de oameni: cei de la facultate si intreaga gloata de oameni de serviciu si de paza de la conac. Pe langa asta, a reusit sa ma stapaneasca si pe mine, fara sa-mi dau seama. Mi-a urmarit fiecare pas si , probabil, m-a si dirijat. Ca atunci cand Lynch a incercat sa imi indrepte suspiciunile asupra lui Edan, cum ca el ar fi fost scriitorul biletelelor.M -a manipulat. Inca eram confuza in urma a ceea ce a spus detectivul. Nu stiam daca vorbeau despre mine, dar daca era asa, inseamna ca eu eram cea pentru care el dezvoltase sentimente. Acest lucru poate explica de ce la sfarsitul fiecarei scrisori primite gaseam finalul ''Mereu al tau''. Mama nu a stiut despre ceea ce imi scria el? Nu ea ii dicta fiecare miscare? Lynch si-a adaugat amprenta proprie in planul ei si sentimentele lui pentru mine au venit necontrolat, iar ea debea aflase despre ele si nu parea prea multumita.

   -Cum iti permiti asa ceva?! Tu nu te poti indragosti de fiica mea, esti doar un simplu angajat si iti ordon sa vii cu mine! s-a rastit ea.

   -Imi pare rau, Anne, eu nu pot pleca! a continuat el si apoi da sa urce pe scari. Drept spre ascunzatoarea mea. Am fugit repede spre scarile catre acoperis si l-am tintuit pe Art pe spatele meu, ca sa nu cada. Ajunsa acolo, ochii mi-au fugit spre frumoasa priveliste. Ramurile copacilor acopereau marginile de beton ale acoperisului plat si cerul era de un albastru inchis, puteam distinge numai cateva stele printre nori, iar luna si ea refuza sa se arate. Prin urmare, singura mea sursa de lumina erau felinarele ce inconjurau poteca care ducea la poarta. Am examinat suprafata pe care ma aflam: puteam sari de pe acoperisul casei pe cel care adapostea usa de la intrarea din spate iar apoi as fi putut sa ma cobor pe teava groasa ce ducea spre sol. Aceasta era singura cale.

   -Asculta, Art! Nu te mai z-zbate , d-daca nu vrei sa cazi! atat i-am putut spune, cu adevarat hotarata si dura, micutului din spatele meu. Acesta s-a linistit dintr-odata , vazand ca am inceput sa-mi aplic planul de evadare. Am alunecat usor si cu grija pe acoperisul de la intrare, sprijinindu-ma si de marginile de la ferestre si gata sa-l scap pe Art dupa spate, dar am reusit sa-l prind cu o mana, iar el s-a agatat si mai bine de corpul meu. M-am asigurat ca nimeni nu e prin jur si m-am coborat usor pe teava lunga. Speram sa ne tina pe amandoi. Si ,incet-incet, alunecam pe teava, asteptand cu nerabdare sa ating din nou pamantul. Chiar cand sa ajungem jos, ma trezesc ca Art cade de pe spatele meu, cand teava incepe sa se clatine. Simt ca spatele meu este eliberat de greutatea lui si ii aud strigatul inabusit de carpa ce ii tinea gura astupata. Tip si eu, dar ma opresc la gandul ca cineva m-ar putea auzi, si privesc disperata spre pamant. Gata, Art cu siguranta era mort, iar gandul ca mi-am pierdut fratele ma ingrozea si imi aduceam invinuiri peste invinuiri...dar totul se opreste cand, in loc sa il vad pe micut zacand pe pamant, il vad pe Lynch care il tinea strans in brate. L-a prins chiar inainte sa se intample pocinogul. Oftez usurata si ii arunc o privire plina de recunostinta, iar apoi alunec cu viteza pe teava si ajung si eu jos, pentru a fi sigura ca Lynch nu pleaca cu Art fara mine. Dar, spre surprinderea mea, el sta tintuit locului cu pustiul care pare sa nu se desclesteze de el. Ma intrebam cum de Lynch a aparut exact la tanc sa-l prinda pe Art, ultima oara cand l-am vazut voia sa urce scarile catre camera lui.