WOLF soul

#33

-Tommy, nu te mai comporta ca un copil și asculta-ma. Asculta ce am de zis...apoi pune toate întrebările si zi-mi tot ce vrei.
-Bine!spune, vizibil plictisit.

Sunt la casa lui de o ora. Am plecat fără Cosmina sau Ruxandra. Vreau să mă ocup singură de nenorocitul care i-a frânt inima Cosminei.
-Cosmina nu a spus nimănui de faptul ca tu fumezi. Trebuie să o crezi.
-Nu pot!
-Taci! O cunosc de ani buni. Nu ar face așa ceva. Stiu când minte, crede-ma! Îți spun cu mâna pe inimă, mă jur pe ce vrei tu: nu ea ti-a divulgat secretul!
-Atunci cine?!țipa. Cine dracu' i-a spus dirigintei?!se apropie nervos de mine.
Mă intimidează. E negru de furie.
-Calmeaza-te... Te rog...imi păstrez tonul calm. Nu stiu cine a făcut asta, dar sigur cea care te iubește nu. Știi cât a plâns după tine? Mă doare să o privesc cum suferă.

Îl privesc cum ochii i se fac cât cepele, apoi expira zgomotos.
-Așa e, ai dreptate. Cosmina nu ar putea face așa ceva. Mă place. Mă iubește. Am fost un prost, și imi pare rau.pufnește. Dar tu... Tu erai singura care mai știa. Tu! Tu ești de vină pentru astea. Și acum ai remușcări pentru ca din cauza ta iubita mea suferă.
-Ce? Tommy...eu...nu apuc să termin pentru ca mă feresc de pumnul destinat feței mele.
-Din vina ta am fost exmatriculat! Din vina ta lucrurile sunt așa cum sunt cu mine și Cosmina!încearcă să mă lovească din nou, dar îi barez lovitura. Reflexele de lup imi dau un mare avantaj.
-Potoleste-te.adopt o poziție defensivă. Nu am făcut nimic.
-Ba da.încearcă să mă prindă, dar trec pe lângă el și ajung în dreptul ușii de la intrare.
-Eu v-am adus împreuna, am promis să nu zic nimănui despre tine. Chiar crezi ca eu te-am turnat? Chiar așa mă crezi?
Încearcă să sară pe mine, și reușește. Ajung să ne răsucesc, astfel încât eu să fiu deasupra. Îl blochez.
-Uite-te în ochii mei, Tommy.
-Trădătoare mică, afurisito!
-Nu mai imi spune așa.lupul meu vrea să iasă.
-Nenorocito!
-Termina!imi înfig unghiile involuntar în el.
-Sau ce? Au, scorpie mică!

Respir accelerat și încerc să mă controlez, dar nu pot. Mă ridic fulgerător, deschid usa de la intrare și îi mai spun.
-Când ești gata să vorbești, ca un om normal, ai numărul meu. Gandeste-te bine la ce ti-am zis!
Acestea fiind spuse am fugit. Am fugit cât m-au tinut labutele, fără ca el să apuce să mă vadă. Ce goale sunt străzile astea...

Stiu ca îl las confuz, furios și cu o impresie ciudată despre mine, dar nu am de ales.

Ajung acasă, imi fac un capuccino și ies pe balcon. Brizele primăverii imi mângâie obrazul. Peste o lună va veni Pastele si ziua mea. Aprilie.
Mă întreb când o să am propria mașină...
Mi-am luat carnetul de curand și vreau neapărat să imi iau o mașină.
Termin bautura și intru în cameră. E cineva în cameră. Iau primul obiect care imi pica în mana, ca să mă pot apăra.
Damian apare în spatele meu. Mă răsucesc pregătită să atac.
-Ușor, periculoaso!
-Știi ca puteam să te rânesc?!
-Cu o sticla de apă goală?
Mă uit la obiectul din mâna mea, apoi îl arunc înapoi pe birou.
-Buna și ție.îl îmbrățișez.
-Ce mai faci?mă săruta pe gât, evident vrând mai mult de atât.
-Nu acum, Damian. Trebuie ca părinții mei să vină acasă, in curand.adaug.
Înjura în barbă apoi se depărtează.
-Imi ești datoare.
-Bine.oftez.