Guns and Roses

14- Al doilea agent

Îmi prind cu greu părul într-o coadă normală, pentru că e una din acele zile în care are personalitate şi nu vrea să mă asculte. Închei grăbită fermoarul gecii de piele, rămân preţ de câteva secunde să privesc oglinda care-mi reflectă imaginea, iau casca neagră, cheile şi plec înspre motor. Azi este ziua mea liberă după atât timp, zi în care am reînviat-o pe vechea Sky, cea pe motor, cu adrenalina curgându-i prin vene.

Ploaia de azi dimineaţă şi-a lăsat amprenta asupra şoselei acum alunecoasă şi neagră. Nu am nici o direcţie, mă las pe mâna destinului să mă ghideze. Ideea este că am nevoie de o debarasare urgentă de la clişeicul cotidian. În faţa mea se află un alt motociclist care pare să fie şi mai extaziat de eliberarea sa. O maşină se interpune între noi, aşa că îl pierd din vizor.

Totul durează doar o secundă pentru că deodată pentru că pe contrasens avea loc o depăşire calculată prost de şofer. Acesta era pe banda noastră chiar la limită să-l izbească pe motociclist, care a virat dreapta şi a ieşit în decor prăbuşindu-se cu motorul peste el. Nimeni nu i-a sărit în ajutor, nici măcar şoferul maşinii, care a fugit de la locul faptei. Las motorul pe marginea drumului şi alerg înspre motorist pentru a-i da o mână de ajutor. Am ridicat motorul de pe el cu greu, iar apoi am aşteptat ambulanţa care întârzia să sosească.

M-am uitat mai bine la bărbatul căzut la pământ şi nu am putut vedea prea multe având în vedere casca pe care nu aveam voie să o scot, iar viziera îmi îngăduia să-i văd ochii închişi. Însă încheietura dezvelită îmi permitea să-i văd rana care începea să sângereze, drept pentru care i-am făcut un garou din eşarfa găsită în buzunarul gecii mele. Am aşteptat cuminte până când cadrele medicale şi-au făcut apariţia, iar apoi sătulă de plimbare, am mers acasă. Aici, m-am strecurat până în camera mea, unde mi-am reîmbrăcat ţinuta.

Priveam în gol cum razele soarelui pătrundeau în cameră şi cercetau atente fiecare colţişor al bibliotecii de pe unul din pereţii laterali. Dar la un moment dat ceva lucea foarte tare, aşa că m-am dus chiar la marginea raftului ca să descopăr un mâner metalic. Apăs în jos pe el,iar biblioteca vine înspre mine lăsând la ivire o altă cameră. Uşă de legătură camuflată...

În acelaşi timp pe uşa adevărată a camerei vecine intră un bărbat din anturajul lui Lucas, şaten cu ochii albaştrii. La fel de şocat ca şi mine, rămânem secunde întregi şi ne holbăm unul la altul.

-Şti cumva a cui este camera?

-Da, este a lui Alek. Aia e o uşă secretă?

-Aşa cred... Este pentru prima oară când o deschid.

-Apropo, eu sunt Nikolas.

-Anna, încântată. Ce cauţi aici?

-Alek este internat de urgenţă, iar eu trebuie să-i duc câteva haine.

-Internat? Pot te rog să vin cu tine??

-Fie... Haide.

***

Am stat o groază de timp pe coridor în aşteptarea unor detalii, unor răspunsuri la întrebări nepuse, cum ar fi de ce mă simt atât de rău? Cred că din secundă în secundă voi da frâu liber lacrimilor fără vreun motiv, pentru că cu Alek înafară de un salut amical nu vorbesc nimic mai mult. Simt că trebuie să-i fiu alături, dar poate este doar... nu ştiu. Este adevărat că de când l-am văzut totul a luat-o razna în mine, de la inimă, la stomac şi la cap.