Guns and Roses

16- Visul şi realitatea

Stau întinsă pe pat şi meditez. La ce, nici eu nu ştiu răspunsul. Uşa se deschide, iar un păr şaten şi doi ochi albaştrii îşi fac apariţia de după ea, ceea ce este imposibil, dar având în vedere că visez, am voie să sper. Se pune pe pat lângă mine şi stă aşteptând să preiau frâiele discuţiei. 

-Ce te aduce pe aici? 

-Din cauza ta sunt aici, pentru că dacă tu nu îmi dai drumul, colind între două lumi. Am venit să îi pun lui Alek o vorbă bună. Există vreo şansă?

-Îmi este atât de dor de tine, dar dacă aşa vrei tu...

-Este de treabă, încearcă să sapi în adâncime, iar apoi te poţi decide.

-Dar eu pe tine te iubesc, trebuie să înţelegi.

-Ştiu, dar dacă iubeşti cu adevărat pe cineva trebuie să îl laşi să plece. Îţi dau un pont: adu-ţi aminte de accidentul din ziua aceia şi de motociclist.

-Ce vrei să zici cu asta? 

-Trebuie să te trezeşti...

-Ne vom mai vedea?

-Probabil...

-Cum pot să cred că ne vom mai vedea? De unde ştiu că asta este real?

-Şti că nu e real... Dar ca să şti că te iubesc îţi voi dovedi.

Se aproprie de mine şi-mi izbeşte buzele de ale sale într-un sărut dulce şi simplu.

Mă trezesc derutată şi mă uit în jur, nici urmă de Alek. Îmi duc instinctiv mâna la buze şi le simt... umflate! Ce naiba?! Am înnebunit de tot. Între timp Alek apare de nicăieri şi se uită ciudat la mine. Vrea să plece dar îl opresc.

-Te comporţi ciudat azi. Ce  s-a întâmplat?

-Nimic... Eu trebuie să plec...

-Nu pleci nicăieri.

Vrea să iasă pe uşă, dar îl prind tare de încheietură. Se întoarce către mine şi mă surprinde mimica feţei, de parcă l-ar chinui cineva sau ceva. Analizez amănunţit care ar putea fi cauza durerii şi mă opresc asupra mâinii mele. Strâng mai tare până Alek geme de durere. Îi dau drumul şi trag mâneca hanoracului pe care îl purta şi nu observ nimic deosebit. Îl trag după mine asemenea copiilor mici şi dau cu apă peste încheietură. Pielea albă dispare lăsând la iveală o rană încă necicatrizată  şi un ten mai închis la culoare.

Îmi aduc brusc aminte de vis şi imaginea din acea zi cu motociclistul şi rana de la încheietură. La scurt timp am fost anunţată de accidentul lui Alek. E evidentă şi ciudată legătura, Alek este motociclistul.

-Ce este asta?

-O rană mai veche...

-Veche pe dracu! Recunoaşte de unde o ai!

-Nu mai ţin bine minte.

-Am ţinut eu minte pentru tine. Nici nu mă mir de ce era Adam turbat. Pentru că agentul său a fost găsit căzut de pe un motor fără deghizare...

-De unde şti?

Ochii lui sunt măriţi, iar fruntea crestată. Se gândeşte intens preţ de câteva secunde ca mai apoi să-i apară un zâmbet uriaş pe buze. Se uită acum la mine admirativ şi ar vrea să zică ceva dar se abţine.