Lupta dintre Inimă și Rațiune

Capitolul 4

La media îl aveți pe Mihai
______________________________
Am doar două ore de când mă aflu în Chișinau, dar, deja, disperarea îmi cuprinde fiecare celulă a corpului. Mă agit mai rău ca un leu în cușca sa, făcându-mi scenarii în cap.

Când reușesc să mă mai liniștesc un pic, mă așez pe canapeaua maro din living-ul casei mele în care am trăit cele mai false-fericite clipe din viață și caut printre carțile de vizită un avocat destul de bun să-i facă față lui Mihai, dar entuziasmul îmi piere, atunci când nu găsesc pe nimeni potrivit. Avocații din Chișinău sunt împărțiți în două categorii, primii nu-i ajung nici la degetul cel mic lui Mihai, iar ceilalți îi sunt toți prieteni. În concluzie, constat ca sunt în morcilă până la gât. Cine mă va apăra atunci cănd voi intenta divorț?

Nu știu dacă voi avea nevoie de un avocat priceput, dar, cum comportamentul lui Mihai ascunde manifestări despre care nu aveam habar, e mai bine sa ma asigur.

După alte minute de frământări mintale îmi amintesc că la facultate Mihai avea un rival aprig, doar că nu-mi vine în cap numele lui. Intru în biroul lui Mihai și încep a scotoci prin sertare, iar, într-un final, găsesc promoția facultății de drept și numele celui care mă interesează.

Caut date pe internet despre Alexandru Ursu și disperarea mă lovește din nou când văd că acesta și-a deschis un birou de avocați la ... Sibiu. Minunat, acum ce mă fac, că doar nu va veni omul tocmai de acolo pentru un simplu caz de divorț, chiar dacă cealaltă parte e adversarul înverșunat din facultate.

Mi-am petrecut întreaga dimineață căutând vreo soluție, nimic genial sau macar acceptabil nu mi-a trecut prin cap.

E ora unsprezece și decid să merg la părinții lui Mihai pentru a o lua acasă pe Iris. Mă urc în taxiul ce așteaptă la poartă și încerc să inventez vreun motiv pentru care am venit mai devreme din vacanță cu trei zile.

Ajunsă în fața casei familiei Popescu, mă opresc pentru cateva secunde, trăgând adânc aer în piept, apoi sun la ușă.

În scurt timp ușa se deschide și în prag apare fiica mea.

- Maaamii, a venit mami! strigă fiica mea bucuroasă și sare în brațele mele.

- Credeam că veniți abia joi, ce s-a întâmplat? mă întrebă soacra mea, ivindu-se de după ușă.

- Aaa... sunt niște probleme la hotel și a fost nevoie de prezența mea, mint eu, Mihai va veni mai târziu, Iris, ia-ți lucrurile trebuie să plecăm, ne așteaptă taxiul.

- De ce plecați așa repede, mai rămâneți! mă roagă dna Elena, niciodata nu a stat lângă mine mai mult decât era necesar și mi-a zis din prima că nu mă dorește ca noră, iar acum, așa deodata, vrea să mai rămân.

- Îmi pare rău, dar trebuie să plecăm, îi spun eu încă confuză de reacția ei.

- Hai, rămâneți măcar la masă, insistă ea, în cuptor se coace prăjitura preferată lui Iris, iar până e gata mai discutăm și noi despre cum a fost în vacanță.

- Doamnă Elena, cu tot respectul, niciodată nu m-ați înghițit și, sincer, nici eu pe dvs. Pot să știu care e motivul acestei răsturnări de situație? mă răstesc mai mult decât ar trebui și sunt surprinsă de îndrăzneala mea.

- Au trecut șase ani și m-am gândit că e timpul să ne cunoaștem, mă uimește ea după câteva secunde în care m-a privit mirată, am fost prea distante una de cealaltă, iar acum că părinții tăi nu mai sunt printre noi, cred că le duci lipsa și ai nevoie să ceri cuiva un sfat, adaugă ea.