Lupta dintre Inimă și Rațiune

Capitolul 14

       Ochii săi safirii mă privesc rugători, urmărindu-mi reacțiile și parcă căutând să se agațe de vreun semn, oricât de mic, pe care l-aș putea face.

       Dar nimic!

       Nu vorbesc, nu clipesc, nu mă mișc, mai că nici nu respir, doar mă oglindesc în licărele lui albastre în timp ce rațiunea mea uneltește împotriva sa. Dacă inima nu s-ar implica cu atâta ardoare, mi-ar fi mai ușor să iau o decizie, mi-ar fi mai ușor să-l ignor și să ies pe ușa aia, lăsându-l în urma mea. Dar organului meu vital îi plac complicațiile, plus că condiția mea fizică șubredă nu-mi permite să-mi duc la bun sfârșit acest plan.

    — Robert! șoptesc oftând într-un sfârșit, lăsându-mi capul în jos și, brusc, picioarele mele goale pe linoleum rece îmi par mult mai interesante decât orice ar fi considerat mintea mea să-i zică în urmă cu câteva secunde.

       Un nod usturător mi se instalează în gât și îmi e din ce în ce mai greu să înghit saliva ce se tot acumulează în gură. Colac peste pupăză, amețeala mea se întețește și îmi strâng ochii pentru câteva clipe, sperând să dispară sau, cel puțin, să scadă din intensitate, dar, se pare că nu-i ziua mea norocoasă.

   — Clara! rostește după un timp în care a tot așteptat o reacție din partea mea și îi văd botul bocancilor negri apropiindu-se și ajungând în drept cu degetele mele dezgolite. Strigă la mine, înjură-mă, lovește-mă, nu tăcea! Am fost un idiot că nu am rămas să te ascult, dar mi s-a urcat sângele în cap când te-am văzut în brațele altuia. L-am învinuit în sinea mea pe logodnicul lui Noemi că s-a aprins prea repede fără să știe toate detaliile, dar eu am făcut mai rău! îmi spune sincer, punându-și palmele peste obrajii mei și ridicându-mi fața în sus. Știu că sunt un egoist, dar iartă-mă, Clara!

       Îmi îngustez ochii sperând să captez imaginea din fața mea, dar tot ce reușesc să văd e un chip încețoșat ce presupun că e a lui Robert.

       Lua-l-ar naiba de vârtej!

       Dacă pe lumea asta e vreo carte în care se descrie pas cu pas ce ar trebui să fac eu în situația asta, atunci mi-aș dori să cadă din pod chiar în momentul ăsta. Nu se poate să fi nimerit eu într-o situație mai întortocheată.

       Plângându-mi de milă în sinea mea, simt, la un moment dat, cum o moleșeală pune stăpânire pe corpul meu și-așa slăbit. Mi-aș dori să-i pot spune ceva bărbatului din fața mea, să-l anunț că, poate, nu-i chiar momentul potrivit pentru o astfel de discuție, dar ceva mă împiedică să deschid gura și simt cum toată umezeala din gât dispare lăsând în urmă dâre aspre, dureroase.

       Un scârțâit ușor de ușă mă face să-mi întorc capul și îl simt pe Robert retrăgându-și mâinile de pe fața mea și făcând câțiva pași în spate.

   — Bună ziua, v-am adus fișa de externare și pastile ce vor face să dispară starea de amețeală și greață! aud vocea unei femei ce se apropie de mine.

       Clipesc rapid din pleoape, încercând să recuperez medicamentele din mâinile sale și bâjbâind paharul de apă de pe noptieră. Lichidul rece e mai mult decât binevenit, simțindu-l cum îmi dezmiardă gâtlejul uscat.

   — Mulțumesc, șoptesc într-un final.

   — Poftim, sunteți liberă să plecați, dar nu uitați recomandările doctorului! îmi spune blând și părăsește salonul.

       Liniștea se lasă iar în încăpere și doar respirația lui îmi demonstrează că e încă aici. Poate că am fost salvată pentru câteva momente de asistentă, dar acum, mai mult ca sigur Robert așteaptă un sunet, o mișcare de la mine. Orice! Nu pot să o lungesc mai mult, dar nu știu cum să încep și, cel mai important, nu știu ce să-i spun.