Lupta dintre Inimă și Rațiune

Capitolul 12

       Mă întorc cu încetinitorul și îl zăresc pe David spumegând de furie și repezindu-se asupra lui Noemi, care dormea liniștită în brațele lui Adam.

    — David, nu e ceea ce pare! încerc să salvez eu situația și îi prind brațul cu o mână.

   — Tu... rostește grav și smucindu-se din strânsoarea mea, e numai vina ta! O femeie divorțată nu are ce căuta lângă una ce e pe cale să se căsătorească. De câteva zile Noemi s-a schimbat complet, nici nu mă lasă s-o ating! Sunt sigur că tu i-ai băgat prostii în cap! strigă furios fiecare cuvânt, țintindu-mă cu degetul arătător, gest ce mă face să mă dau cu câțiva pași în urmă. În loc să fii un sprijin pentru ea, ești doar o nemernică și o mizerabilă ce seamănă nenorocire...

   — Hei, strigă Robert iritat, apucându-l de un braț și smuncindu-l cu fața spre el! Ia-o mai ușor, amice!

     Gestul îndrăzneț nu pare a fi pe placul lui David, căci îi văd mâna strângându-se puternic într-un pumn și, înainte să pot reacționa în vreun fel, acesta face contact cu maxilarul lui Robert.

   — Ce, dracu, faci, David? îl întreb enervată, trăgându-l de cămașă într-o parte. Dacă cauți un vinovat pentru ce se întâmplă aici, ar trebui s-o întrebi pe maică-ta ale cărei ifose au adus-o pe Noemi în stare asta, urlu furioasă spre el.

     Cuvintele mele acționează asemenea unei incantații de înțepenire, căci David înmărmurește pentru câteva secunde, apoi mă fixează cu privirea, încercând, parcă, să descifreze spusele mele.

   — Ascultă atent, nenorocito! Tu, de mama, să nu te atingi! rostește răspicat și amenințându-mă cu ochii săi negri.

   — Ăsta e adevărul, David! spun ferm, menținându-i privirea.

     Se încruntă, vizibil deranjat de atitudinea mea, dar, spre propria-mi surprindere, nu mai spune nimic, ci se depărtează, pierzându-se în noapte, la fel de repede cum a și apărut.

     Ochii mi se întorc spre Robert, care își ține pumnii strânși pe lângă corp și privește undeva în gol. Un firicel purpuriu de sânge i se prelinge din colțul gurii și mă apropii să i-l șterg cu degetul meu mare. Atingerea mea îl face să tresară și mă privește confuz pentru câteva fracțiuni de secundă, apoi se retrage cu un pas în spate, lăsându-mă cu mâna suspendată în aer.

     Acum eu sunt cea nedumerită și îl privesc întrebător, încercând să-mi dau seama ce am făcut greșit.

   — Sunt bine, să mergem! îmi spune, parcă intuind întrebarea ce-mi stă în gând.

     Îl mai privesc câteva clipe, încercând să deslușesc ceva pe chipul său, dar masca indiferenței ce și-a pus-o nu mă lasă să pătrund sub ea.

   — Să mergem!

     Zâmbesc vag, încercând să-mi ascund curiozitatea despre ce gândește și îmi continuu drumul spre apartament într-o liniște enervantă.

     După ce am cotrobăit în geantă după chei câteva secunde bune, deschid, într-un final, ușa și îl conduc pe Adam spre dormitorul lui Noemi. Acesta o așază atent pe pat, descălțând-o de pantofi și învelind-o asemenea unui iubit grijuliu. Poate că ar fi trebuit eu să mă ocup de ea, dar cuvintele dure rostite de David și furia din ochii lui mă fac să mă întreb dacă chiar sunt o prietenă atât de îngrozitoare? Nici reacția lui Robert nu-mi iese din cap și mă pierd, iar, printre gânduri, făcându-mi scenarii absurde.

   — Nu-ți fă griji, o să-i treacă! Vocea lui Adam mă trezește la realitate și realizez că mă holbez ca o nebună la peretele din spatele lui. Ia-i rănit puțin orgoliul, dar o să-i treacă!