Lupta dintre Inimă și Rațiune

Capitolul 1

Stau și mă uit în gol, cu gura până la pământ, încerc să procesez informația pe care tocmai am primit-o, dar creierul, pur și simplu, s-a blocat. Dacă ar fi un computer, aș paria pe orice că software-ul mi-a fost invadat de viruși, dar e mai grav. Realizez că în jurul meu atmosfera s-a încins, iar discuțiile par din ce în ce mai aprinse. Femeia din fața mea încearcă să-mi spună ceva, dar aud doar niște bolboroseli neclare venite din depărtare.

Mă cufund în bezna și mă îndepărtez tot mai mult de realitate, deși simt cum soarele îmi încălzește ochii înțepeniți. Nu pricep ce se întâmplă cu întregul meu organism, parcă a cedat și nu mă mai simt capabilă să-l controlez. Creierul meu încă prelucrează informația ce a declanșat starea letargică în care mă aflu. Probabil, toată situația asta de blocare fizică și psihică e doar un mecanism de apărare, e doar o barieră invizibilă capabilă să stopeze informația din a-mi invada subconștientul.

Mă uit la soțul meu și nu înțeleg nimic din ce zice, parcă vorbește chinezește. Mă ia de mână și mă trage spre el, lăsând în urma noastră ecoul cuvintelor ce m-au adus în starea asta, iar eu doar îl urmez. Mintea mea parcă s-a baricadat și nu acceptă să mai primească informații, o neliniște ce duce spre disperare mă cuprinde și simt cum mi se zguduie sufletul, dar trupul meu e perfect calm, nici o emoție nu mi se perindă pe față. Prea absorbită de situația haotică în care mă aflu, nici măcar nu realizez că deja ne aflăm în camera noastră de hotel.

- Te rog, spune ceva! îmi șoptește.

Îi simt respirația aproape de mine și reacționez ca arsă, mă trag cât mai departe de el, lovindu-mă cu spatele de ușa pe care am intrat câteva secunde sau minute în urmă, nu-mi mai dau seama. Îi văd șocul de pe față atunci când, întinzând mâna spre mine, eu îl resping cu privirea.

- Nu te apropia de mine, reușesc să țip, scuturându-mi mâinile și întregul corp de un praf invizibil care îmi provoacă silă.

Îi mai arunc o privire plină de dispreț bărbatului din fața mea, apoi ies ca o furtună din cameră, alergând aiurea pe coridorul hotelului, nu aștept ascensorul, ci mă arunc pe ușa care dă spre scări, coborând într-o răsuflare cele trei etaje. Aflată la parter, văd doar ușa de sticlă care dă în stradă și ies pe ea mergând în neștire.

Încerc să fac ordine în capul meu, să îmi sincronizez corpul cu trăirile sufletești, dar simt că întreaga situație mă depășește, nu sunt antrenată să fac față unei asemenea descoperiri, dar cine e?! Simt o presiune intensă în piept, care mă face să-mi încordez maxilarul până îmi aud dinții scrâșnind. Un sentiment ciudat pune stăpânire pe mine, o combinație stranie dintre furie și disperare. Nu am mai simțit asta niciodată și nici nu am crezut că e psihic posibil. Fărâma de adrenalină ce mi-a influențat scurta izbucnire se risipește brusc și îmi simt sufletul epuizat la maximum după amalgamul de sentimente ce m-a străbătut.

- Te simți bine? tresar când aud cuvintele aproape șoptite și simt cum o mână puternică îmi mângâie umărul.

Îmi ridic ochii spre fața celui care m-a oprit din meditațiile mele fără noimă și abia acum realizez că am privirea împânzită de lacrimi.

- D-da! încerc să scot un sunet cât de cât decent, dar care seamănă mai mult a chițăit de șoarece decât a vorbire de om în toate facultățile mintale.

- Sigur? Nu arăți prea bine! îi simt privirea încruntată studiindu-mi fața. De data asta mă rezum la a da doar din cap și îmi continui drumul spre nicăieri.