Don't lose your hope !

Chapter 11

CAPITOLUL 11

După doi ani…

Mai erau câteva zile până la aniversarea mea. Anul trecu Harry mă luase cu el într-un concert de-al lor. Normal eu mă dusesem doar ca spectator, dar după ce am văzut ca Harry mă cheamă pe scenă nu am mai ştiut ce să fac aşa că am mers şi eu lângă el. Normal că am avut emoţii dar acum că toate fanele lor ştiu de mine şi de Harry ne simţim mult mai liberi să facem orice.

Cu câteva zile înaintea zilei mele de naştere Harry parcă nici nu mă baga în seamă. Mă simţeam prost pentru că nu ştiam de ce nu vorbeşte cu mine. Nu îmi răspundea la mesaje, nu răspundea nici la telefon,iar când mă întâlneam cu el stătea doar câteva minute după care se făcea nevăzut. Aşa că mi-am propus să ne despărţim pentru un timp, poate ne va ajuta să ne revenim, chiar dacă riscam să nu mai fim împreună niciodată.

Următoarea zi mi-am luat inima în dinţi şi i-am lăsat un mesaj de pe telefon:

“Uite Harry, am observat că în ultimul timp te-ai cam îndepărtat de mine, şi chiar nu ştiu de ce. Probabil că trebuia să vină odată şi ziua asta. Poate că ar fi mut mai bine pentru amândoi dacă vom sta despărţiţi pentru o vreme. Poate va ajuta asta. În orice caz, sper ca într-o zi să îmi explici ce este cu toata răceala asta cu care mă tratezi. Nu îmi place deloc ce fac, dar cred că este mult mai bine aşa. Ai mare grija de tine. Te iubesc. „

I-am lăsat mesajul şi mi-am aruncat telefonul pe, l-am pus pe silent şi mi-am aruncat capul într-o pernă şi am început să ţip şi să plâng. Mi-am permis lucrul ăsta pentru că eram singură acasă. Peste câteva minute am simţit telefonul vibrând. Mi-a scos capul din pernă  şi l-am luat în mână şi m-am uitat să văd de la cine primisem mesaj.

Obervasem că Harry îmi trimisese mesaj.

„Dacă tu crezi că este mai bine pentru noi aşa. Bine. Nu am nimic împotrivă. Mulţumesc la fel.”

Am stat şi mă uitam la telefon şi nu îmi venea să îmi cred ochilor. Încă nu puteam să îmi dau seama că Harry mi-a putut spune asta.

Mai era o zi până la ziua mea. Nu mai vorbisem cu Harry de doua zile. Nu mai avem nici un chef de viaţă. Toată ziua stăteam întinsă în pat şi nu aveam chef de nimic. Îi mai auzeam pe ai mei când intrau în camera mea dar nu puteam să aud ce vorbeau cu mine. Stătea şi mă uitam în gol timp de câteva ore fără oprire. Părinţii mei începeau să îşi facă griji pentru mine şi veneau tot mai des la mine în cameră să mă verifice. Ştiau până unde mă poate duce mintea,şi le era frică să nu mă sinucid, dar eu le-am promit că nu am să fac asta pentru nici un băiat, doar pentru soţul meu şi pentru fiul meu, dacă voi avea pe viitor unul.

Apoi mi-am dat seama că nu merită să stau supărată pentru asta. Până la urmă toate trec, cu bune cu rele, asta e viaţa şi trebuie să trecem peste orice ar fi. Nu putem să trăim cu trecutul după noi.

M-am ridicat din pat, mi-am luat o înghţată şi m-am aşezat în sufragerie la tv. Schimbam canalele când o melodie de pe fundalul undei emisiuni mi-a atras atenţia.  Piesa se numea I won’t give up-Jason Marz. Melodia asta m-a întărit şi ma făcut să realizez că mai sunt băieţi pe lumea asta şi nu trebuie să mă gândesc doar la unul.

În ziua aceea eram foarte fericită şi uitasem că ziua următoare era ziua mea. Încercam să dau de prietenele mele însă fără succes. Nici numa nu răspundea la telefon iar asta începea să mă scoată din sărite. Urăsc când cineva nu îmi răspunde la telefon. În fine, după cum am observat, nici una dintre prietenele mele nu îmi răspundeau la telefon, aşa că mi-a descarcat un film şi m-am uitat la el. Am adormit repede însă am fost trezită repede de mama mea care a venit în cameră mea cu tortul cântând  „La mulţi ani” împreună cu tata. Mda... aveau o voce...