Cântecul de la miezul nopţii

Glasul dalb

Hei, hei! Tocmai ce am vorbit cu melodia de la multimedia şi mi-a zis că abia aşteaptă să fie ascultată de voi. Eu zic să o porniţi, apoi să ascultaţi versurile. :)

-------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Glasul dalb

Petale colorate, gen cojile de banane,

Umed lut tremură la coame,

Cusut din fân peste pogoane,

Cerul varsă stropi de smoală cu asprime,

Peste elizee parfumate de tulpine,

Maleabile încă fragede şi albime.

Pe interiorul lor, timpanul aude acafane,

Incizi negre făcute din lame,

Peste ele, flori zbuciumate de frisoane.

Sub ceaun ard fân şi scame.

Smulse petale clocotesc, genune,

Când focul vor să le sugrume.

Amestecate cu polonic, pesemne.

Esenţa de miere arsă şi licheni se pun în grame,

Smoala curge pe piciore fără degete clandestine,

Mâna de bronz caută rune şi misticisme.

Făureşte faţa fără ochi şi origine,

Dalbă pură, tăiată cu negrime.

Peste iarba albă tulpina nu-ţi creştea bine.

Aveai nevoie de lumina ce amurgul o înghițea, nu cruzime.

Știu asta, uite cum îmi pulsează inima... doar eşti parte din mine.

De pe petalele mânjite, ai învăţat să îţi scuturi câteva suspine,

Să împrăştii smoala peste mătasea subţire când noaptea geme.

Două culori opuse - dualitate. Dar ai mascat această imperfecţiune,

Ai clădit-o în artă că ai vrut să vezi, cum e viaţa printre rame,

Dar tu n-aveai pensulă, colora-i cu degetele goale, trecându-le prin cazane,

Umplute cu lava sufletului şi întunecime.

Mereu m-am întrebat ce se ascunde în spatele unui zâmbet. Oare ce goliciune?

N-am ştiut la toţi, dar am văzut la tine ce se afla: un baraj din cărămizi între herme,

Condens şi broboane de temeri. Printre crăpături se scurgeau lacrimi sangvine,

La marginea unui colaps, gata oricand zidul, să se dărâme,

Să-ţi inunde-n sânge, trupul alb şi feric - alene.

Pielea ca de nea, să-ți mai fie atinsă, doar de buzele lunii acrime.

Să ai pleoapele tale lungi stufoase, prinse în cleşti de haine.

Ce-ai simţi tu atunci? Cum ai trăi cu această eternă, usturime?

Ai încerca să uiţi sau să te vindeci, de rugina ce-ţi trece prin vene?

Am încercat de mult să îţi spun aceste gânduri crăime,

Ştii foarte bine asta, dintre toţi, tu mă cunoşti cel mai bine.

Am vrut cu ochii închiși să îţi ating vesmintea opală când soarele doarme.

Să simţi cum degetele mele îţi mângâie obrajii rumeni. Spune-mi cine...

Mi-a făcut inima să ticăie așa? Tu trebuie să știi, doar ești ceasornicarul, ce rezolva dileme.

Tremurând, scriam rânduri pe o foaie ce timpul, a făcut-o ca de ceară, lăsând emoțiile să se așterne

Dar ele erau diforme, prea mult sacru feminin, prea puține linii drepte, ce nu lăsau urme.

Haos de gânduri și emoții trăite intens în obscuritate. Dar acum, te ating! Simt a noastră conexiune.

Lasă-mă să iți spun ce vreau... așa cum știu eu cel mai bine - în poeme:

Fă-mă să îţi adulmec mireasma, șoptește-mi!

Dansează pe lângă mine, flutură-ţi rochia albă.

Am să mă las ghidat fă-mi degetele să ardă.

Of, am nevoie de tine, te aştept!

Aşa cum pământul aşteaptă soarele să-l încălzească.

Aşa cum florile aşteaptă mângâierea rouăi să le împrospătească.

Fii nucleul fiinţei mele, haide, te vreau acum!

---------------------------------------------------------------------------------------------

Vă mulţumesc din nou, că aţi citit. După cum bine știți deja, voturile şi comentariile voastre, mă motivează enorm să continui să scriu.

Vă doresc toate cele bune şi ne vedem, la următoarea poezie şi pe pagina mea de Facebook:

http://facebook.com/alzaram