Skinny

011

" Ce am făcut? Oare mă gândeam la ceva când am făcut acel gest prostesc? Ce tot vorbesc aici? Oare aveam ceva in cap atunci când am făcut toate acele lucruri care m-au adus în stadiul ăsta?
Am murit? Așa se simte să fii mort? E atât de rece și întuneric. Chiar nu e nimeni aici? În ciuda aparențelor mă așteptam să fie totul în flăcari, nu în iad ajung cei care își iau viața?
Mereu m-am întrebat ce simt oamenii în momentul în care se sinucid, dacă se simt într-un final fericiți și eliberați, însă pot să spun cu certitudine că ceea ce am simțit și ceea ce simt acum nu este nici măcar pe aproape. Singurul lucru pe care mi-l amintesc, înainte să văd negru în fața ochilor, a fost teama. Groaza, mai bine zis. Acea teamă de moarte care apare în ultimele clipe ale vieții.
Ceea ce am simțit după ce am ajuns în acest spațiu pustiu și înfricoșător au fost regretele. Cum m-am putut gândi că plecând dintre cei dragi, dintre cei care mă țin în viață, o să mă simt mai bine? Toate acele persoane la care țineam, ele mă făceau fericită. Dar acum? Acum ce urmează? O eternitate de chinuri, departe de acele persoane, de toată dragostea lor pe care nu am vrut să o accept, toată acea iubire pe care am crezut că nu o merit.
Aveam tot ce îmi era necesar, dar pe mine nu m-a putut mulțumi doar atât. Multe persoane și-ar fi dorit să fie în locul meu. Aș fi fost cea mai fericită persoană din lume dacă aș fi realizat asta. Niciodată nu m-am gândit că poate nu trebuie să se întâmple exact cum vreau eu pentru a-mi fi bine.
Toate acele nopți nedormite și-au pus amprenta asupra mea, toate acele mese nemâncate și-au arătat efectul asupra organismului meu, toate acele răni și toate acele lacrimi vărsate. Toate degeaba. De ce mi-a luat însă așa de mult să realizez asta? Probabil pentru că indiferent de cine mi l-ar fi dat, nu aș fi ascultat sfatul nimănui.
Am vrut să fiu slabă ca să mă simt frumoasă, ca să mă placă oamenii, să fiu populară. Indiferent de cât aș fi slăbit, niciodată nu ar fi fost de ajuns. Poate dacă ajungeam la greutatea dorită, orgoliul meu ar fi fost puțin gâdilat, dar în niciun caz nu m-aș fi simțit frumoasă. Frumusețea e o stare. E ceva ce simți legat de tine, nu ceea ce vezi. După ce mori, nu corpul e cel care rămâne, ci sufletul. Dacă oamenii m-ar fi plăcut și aș fi fost populară, toate prieteniile mele ar fi fost numai zâmbete false ce ascund lacrimi amare.
Mereu am vrut să mă potrivesc, să fiu ca toate celelalte. Mă simțeam ca o ciudată dacă nu arătam și nu mă comportam la fel ca celelalte fete, dar până la urmă ceea ce ne face speciali este orice lucru ce ne deosebește unii de alții. Altfel noi nu am fi decât o adunătură de clone plictisitoare.
Toate tăieturile, toate momentele în care am adormit plângând, toate zilele în care m-am înfometat și în care am vomitat, toate lucrurile rele pe care mi le-am făcut, toate acele lucruri le-am făcut corpului meu, care a îndurat atâta. E amuzant cum ne rănim corpurile, deși sufletul ne doare.
Nimeni nu ar trebui să treacă prin toate aceste lucruri de unul singur. Nu trebuia să mă închid atâta în mine, să refuz orice sfat. Și uite că mi-am luat viața și a fost o alegere pe care o voi regreta o eternitate.
Offf...ce n-aș da să mă pot reîntoarce la viață, ce n-aș da pentru o a doua șansă..."

******
Mda...din nou a trecut o groază de timp și nu am scris nimic. Chiar îmi pare rău. E un capitol foarte diferit față de celelalte, dar sper să vă placă.
Și încă un lucru FOARTE IMPORTANT: vă rog eu, indiferent de ce se întâmplă în viața voastră, cereți ajutorul. Dacă nu vreți să vorbiți cu cineva cunoscut, sau care v-ar putea judeca, apelați la mine. Aveți in descriere tumblr-ul meu, puteți să-mi lăsați acolo un mesaj sau mai multe, sau chiar pe Wattpad dacă vă e mai ușor, numai CEREȚI AJUTOR vă rog.