Skinny

005

    Deși profesorul de psihologie vorbea non-stop, mintea fetei era departe. Se gândea și se tot gândea, și chiar dacă acest lucru îi făcea rău, ea continua. Fiind ora de psihologie, cu toții făceau ce voiau, discutau vrute și nevrute, dar Mia se simțea total singură. Toți erau fericiți, aveau prieteni, erau optimiști, mai puțin Mia. Desigur că aparențele puteau fii înșelătoare, dar cu siguranță, din toată clasa, ea era singura care avea o încredere de sine foarte scăzută sau care își ura fiecare centrimetru al corpului, singura care credea că e cea mai groaznică prietenă sau colegă de clasă pe care o putea avea cineva, în fond, până și fata care stătea cu ea în bancă a părăsit-o pentru a se așeza lângă niște persoane mai interesante. Îi era dor de momentele în care se simțea și ea fericită, când nu-i păsa ce zic cei din jur, când nu o afectau glumele legate de greutatea ei, când nu era conștientă că e urâtă și grasă, când credea că e frumos să te indragostești, când i se părea că e amuzant să-ți împărtășești secretele altora. Acum? Acum totul e schimbat. O afectează orice mică insultă care i se aduce, orice mica jignire, dar nu trebuie să pară afectată, nu? Poate fi considerată supărăcioasă și nu se cuvine. Acum își dă seama ce este frumusețea, iar ea, ei bine, nu e frumoasă, nici măcar drăguță, iar această idee ar putea fii cu greu modificată. De iubire nici nu se pune problema. De fiecare dată când s-a îndrăgostit, "norocosul" a făcut-o să sufere, indiferent dacă a fost cu sau fără intenția lui. Cu prieteniile a dus-o mai mult sau mai puțin bine, dar de cele mai multe ori avea încredere prea repede în anumite persoane.

   Clopoțelul începu să sune fără oprire și, deși fata era fericită că în sfârșit scapă de școală pe ziua de azi, îi era frică sa meargă acasă, căci, probabil, o dată ce ajunge, o să înceapă să mănânce și ăsta era ultimul lucru pe care ș-il dorea. Oare cum era atunci când nu se simțea vinovată pentru fiecare îmbucătură de mâncare pe care o lua? Ei bine nici ea nu mai ține minte.

   Cu gluga pe cap datorită ploii abundente ce pusese stăpânire pe-alocuri, fata ieși de la metrou, dar în loc să meargă spre casă, se oprii în părculețul din apropierea blocului ei. Afară era întuneric așa că nimeni cunoscut care trecea pe acolo nu ar fi recunoscut-o. Parcul era gol-goluț, evident, cine era îndeajuns de întreg la cap să stea seara, pe ploaie, singur într-un parc? Păi evident Mia a noastră. Așezându-se într-o căsuță pentru copii, ce aparent era cât de cât curată, fata începu să plângă. A tot încercat să se abțină, dar acum nu crede că se mai poate oprii. În liniștea acelei seri, doar ploaia și suspinele fetei se mai auzeau. Măcar și cerul plângea o dată cu ea.

   Minute în șir trecură, iar lacrimile continuau să-i cadă. Fiind prinsă în lumea ei, nu își dădu seama că ploaia s-a oprit.

- De ce plângi? Se auzi vocea firavă a unui băiețel.

   Fata își ridică fața dintre genunchi și privi spre băiatul nu prea înalt. Abia putea să-l vadă în lumina difuză a felinarului. Nu părea să aibă mai mult de 10 ani. Era îmbrăcat în haine de culoare închisă, iar bretonul îi intra în ochii ce păreau a fi căprui.

- Ce cauți în parc la ora asta? Nu e periculos? Te-ai pierdut? îl întrebă fata cu o voce răgușită.

-Nu. Sunt aici cu fratele meu și am venit ca să-mi caut mingea preferată. Dar tu de ce plângi?

- Nu are importanță.

- Ba da. Nicio fată nu ar trebui să stea seara târziu în parc, plângând. Nu știu cine te-a făcut să plângi, dar e un prost pentru asta.

"Lacrimile nu sunt pentru un prost. Eu sunt motivul pentru care plâng și asta mă face vreau să mor", gândi fata, dar totuși nu avu curaj să spună.

- Uite! Zise băiatul și îi dădu adolescentei brățara pe care o avea la mână. Îți dau asta dacă promiți că nu mai plângi. Promiți?

Mia luă brățara între degete. În lumina slabă a felinarului putea destinge forma de inimioară a unei mărgele roșii, pe când restul păreau a fii roz, acoperite de sclipici.

- E frumoasă brățara dar nu o pot accepta.

- Dar eu vreau să o iei. Mi-o dai înapoi când ne revedem. Sigur mai vii tu aici în parc, dar data viitoare sper că nu o să plângi.Deci promiți?

- Cum te cheamă?

- Alex, dar nu ai promis,zise băiețelul în timp ce fața lui se întrista.După ce promiți poți să-mi zici și mie numele tău.

- Promit că o să încerc să nu mai plâng, iar numele meu este Mia.

Pe fața băiatului răsării un zambet. " Trebuie să-mi găsesc mingea. Este cumva în căsuță?" întrebă acesta. Fata se uită în colțurile abia luminate ale "clădirii" și putu deosebi o formă rotundă în umbră. Întinse mâinile, o apucă, și i-o întinse băiatului.

- Aceasta este mingea dumneavoastră, domnule? rosti fata cu un accent amuzant.

Bãiețelul dădu din cap și începu să râdă. Înșfàcă mingea și se dădu câțiva pași inapoi, uitându-se după cineva.

- Eu trebuie să plec acum. Vrei să îl chem pe fratele meu să te ducă acasă?

- Nu, mulțumesc. Mă descurc. Stau aproape.

- Bine atunci. Ne vedem data viitoare, Mia, și să nu uiți ca nu ai voie să mai plângi.

   După ce băiețelul pleca, fata mai așteptă 10 minite ca să fie sigura că e singură în parc, apoi plecă spre casă. Își șterșe urmele de rimel care trădau faptul că a plâns și se scutură ca să scape de orice urmă de praf sau nisip din căsuță.

  O dată ajunsă acasă, le spuse părinților că a mâncat cu prietenii, apoi se schimbă și se puse în

pat. Era prea obosită ca să-și mai facă temele azi, așa că le lăsă pentru a doua zi.

Analizând pereții în liniștea nopții, fata se gândii la reușitele din ziua respectivă: nu mâncase nimic și își făcuse un prieten.