Ajunsă acasa nu indrazneam sa intru,parca iubeam ploaia în momentul asta.M-am asezat pe banca din fața casei pe care tata o construise cu 4 ani în urma.Se intunecase afara iar eu nu vroiam sa intru în casa.
Un claxon ma scoate din starea de nostalgie:
-Hei ce faci în ploaie?strigă o voce la mine dintr-o masina neagră.
Ma apropii sa vad cine e si din nou inima mea o luase razna,băiatul din parc si totodata cel pe care aproape il doborasem in fuga mea disperată,se afla din nou in fata mea si nu aveam de gand sa pierd si sansa asta.
-Hei ma urmăresti cumva?ii spun eu mirată
-Se poate spune si asa,te-am condus acasă când alergai ca o nebună!îmi spuse el dar,nu cred ca îmi pierdusem capu.Eu venisem singura acasă prin ploaie.
-Nu,nu mai condus acasă din cate îmi amintesc eu!ii spun eu contrazicandu-l
-Da, trebuia sa formulez altfel,după ce aproape ca mai trântit la pământ te-am urmarit pana acasa,vroiam sa ma asigur ca esti bine!îmi spuse el iar eu rămăsesem fara cuvinte.
-Este ziua mea si acum ma îndrept spre casa,invitații trebuie sa ajungă,daca iti face placere poate vrei sa vi!îmi zise el văzând ca rămăsesem muta
