era frig, târziu, întârziasem deja. m-am pregătit în grabă iar acum plec. merg pe stradă, cu toții se uitau la mine de parcă n-ar mai fi văzut vreodată o fată cu cearcănele până la obraji mergând ca un zombie cu căștile în urechi. puteau să mă și oprească și să-mi vorbească, eu tot nu le-aș fi dat importanță. generala m-a învățat să rezist cât de cât.. măcar atât să învăț din mediul ăla mizerabil în care am trăit atâta timp în umbra și batjocura altora. dar cu ocazia intrării la liceu, nu mă mai simt obligată să le vorbesc sau măcar să le mai dau atenție celor care mi-au făcut acești ani de coșmar. m-am urcat în autobuz, având încă jumătate de oră să ajung la liceu,să îmi găsesc clasa și să îmi întâlnesc colegii cu care voi avea de petrecut încă partu ani de acum încolo. singura colegă cu care vorbisem până acum a fost o fată foarte sensibilă din câte am observat,și de treabă, despre care am aflat de curând că stă în apropierea mea, Anastasia. vorbisem cu ea să ne vedem la poarta liceului la și partruzeci și cinci dar este și jumătate deci am timp. am coborât din autobuz în următoarele 10 minute și mi-am continuat drumul de încă 2-3 minute din stație la liceu. când am ajuns la poartă am găsit-o pe Anastasia așteptându-mă în față cu un pahar de cafea și pachetul de țigări în mână. bineînțeles, și ea fuma, făcând la rândul ei parte din generația în care stresul și anxietatea dominau. ne-am salutat și îmbrățișat apoi am urmat-o în curtea liceului,la careu. 9C... e clasa cu care îmi voi petrece viitorii partu ani..sunt curioasă cine îmi sunt restul colegilor. fiind primele,mi-am aprins o țigară așteptând întalnirea cu ceilalți,informată de cei mari că fumatul este permis în curtea școlii.
de nicăieri aud o voce groasă și profundă:
-las-o, nu-ți face bine.
- ce? spun eu întorcându-mă și văzând un băiat înalt, cu părul ciufulit și negru, îmbrăcat la fel, cu pielea palidă. părea.. special cumva.. nu știu cum îl pot descrie, era..altfel într-un mod bun și misterios. ceea ce îi adăuga o nuanță în plus de mister erau ochii,de un albastru înnebunitor, niște ochi atât de sinceri și inocenți, scoși în evidență de haine și păr.. îmi era..plăcut.
- las-o că nu e bună. spune el pe un ton calm, luându-mi țigara din mână, aruncând-o pe jos și presând-o cu piciorul.
- de ce ai făcut asta? și dacă nu îmi face bine care ar fi problema ta?
- nu contează. am motivele mele. de ce ești aici?
-pentru că aici îmi e clasa.
- știu asta,în aceeași sunt și eu,mă refer,de ce liceul ăsta?
- pentru că vreau să urmez drumul ăsta iar apoi să fac facultatea de arte plastice.
- de ce?
-din același motiv ca și tine.
- eu vreau să devin artist. tu? spune el,privindu-mă direct în ochi.
- la fel.
- n-ai cum.
- ce vrei să spui? spun eu destul de revoltată. ce vrea să zică? n-am talent? n-am pregătire? am intrat,nu? deci e de mine.. la ce se referă?
- n-ai cum pentru că tu ești deja artă.
ăsta a fost cel mai frumos lucru pe care mi l-a spus vreodată cineva,dar am preferat să nu o iau în serios,încercând să evit eventuala batjocură din partea lui.
- uum.. spun eu destul de dezorientată de privirea lui atât de pătrunzătoare și sinceră.
- nu glumeam,stai calmă. te-am simțit.
- încă o faci? spun eu sută la sută sigură de lucrul la care se referă. el era un poet mai mult. un artist neînțeles ce folosea abstractul drept rutină. nu avea un standard anume. un băiat complex prin simplitate care știa ce caută și de ce e aici. și mi s-a deschis. și-a deschis sufletul în fața mea, lăsându-mă să îl privesc în ochi și astfel citindu-i întregul comportament și starea.
- da,și o voi mai face de acum încolo.
- nu știu cum te cheamă.
- nici eu pe tine.
- eu sunt Melania. spun eu întinzând mâna pentru salut,de parcă ar fi prima oară când ne vorbim.
- eu sunt Oscar. spune el dând mâna cu mine.
