am continuat să privesc filmul, sub pătură, cu sufletul la gură, curioasă de ce i se va întampla protagonistei, alături de el. după o partidă bună de plâns, Oscar a venit cu ideea de a ne uita și la ceva de acțiune, așa că a pus cel mai recent film în care juca actorul lui preferat. bineînțeles, dezinteresată de povestea filmului, am adormit. după ce Oscar a observat că am adormit, a oprit filmul și s-a așezat cu capul la nivelul ochilor mei, privindu-mă. îi simțeam privirea pe mine. știam că se uită, așa că am deschis ochii. ne priveam iar direct în ochi. de data asta nu i-am mai simțit privirea atât de misterioasă și de nedeslușit. în ochii lui mă simțeam acasă. nu mă mai pierdeam în ochii ăia de un albastru nemaipomenit, foarte ușor de văzut și care ieșea în evidență. cunoșteam deja toate tainele ascunse de aceștia. m-a luat în brațe și m-a așezat la pieptul sau, încercând și el să doarmă probabil. m-a învelit mai bine și s-a lăsat iar o liniște apăsătoare, întreruptă din fericire de bătăile inimii lui, de un ritm alert. acestea s-au calmat în momentul în care i-am șoptit că sunt aici. de asta avea nevoie să audă. că nu mai este singur și nici nu va mai fi de acum încolo. sunt aici pentru el și voi fi mereu. speriat probabil că voi pleca și îl voi lăsa, corpul lui îmi dădea semnele necesare pentru a-mi da seama ce are nevoie să audă. ușor ușor am adormit și eu alături de el, încălzită de corpul și brațele sale.
după un timp, m-am trezit năucită de absența sa. eram însă învelită cu două rânduri de pături. se întunecase deja afară așa că mi-am verificat telefonul să văd cât e ceasul. am remarcat cele șapte apeluri pierdute de la Anastasia. am sunat-o înapoi, i-am povestit ce s-a întâmplat și unde sunt iar aceasta mi-a povestit și ea la rândul ei că s-a întalnit la o cafea cu Matei, au vorbit și s-au cunoscut mult mai bine. după încheierea apelului, m-am ridicat din pat privind confuză prin cameră. Oscar tot nicăieri, așa că m-am hotărât să îl caut prin casă. nu putea să fi plecat și să mă fi lăsat aici,nu? n-avea unde să se ducă. am verificat toate camerele de la etajul doi, de la unu, plus bucătăria, băile și sufrageria, dar încă nu fusesem la mansardă, în atelier. acolo l-am găsit, plângând cu un portret în față. m-am apropiat de el, i-am pus mâna pe spate încercând să îl liniștesc, apoi observând că portretul era al meu. scoși în evidență erau ochii mei, restul feței nefiind atât de bine conturată. de ce plângea? portretul i-a ieșit excelent, care ar putea fi problema?
- Oscar, ce e?
Oscar- uite-te în ochii mei. spune el ridicând capul din pământ cu ochii plini de lacrimi.
- ce ai? ce s-a întâmplat? spun eu îngrijorată, ștergându-i lacrimile.
Oscar- ce sunt eu pentru tine? spune el printre lacrimile ce nu se mai opreau și curgeau șiroaie pe obrajii lui cei roșii.
- tu să-mi spui mie asta. spun eu evitând subiectul, încercând să îl fac pe el să mă lămurească în legătură cu situația dintre noi doi. nu înțelegeam ce sunt pentru el sau ce e pentru mine. într-un timp mult prea scurt s-au întâmplat atâtea și judecând din exterior, neștiind ce am simțit și ce simt în prezența lui, un om oarecare m-ar considera nebună sau disperată. dar pe de altă parte, știind ce a fost și ce este, aș putea spune că suntem împreună, sau că am putea fi. la momentul de față nu este nimic cert,așa că nu am un răspuns concret.
Oscar- vreau să o aud de la tine. spune el stăpânindu-și lacrimile, așteptând răspunsul.
- prieteni. spun eu fără să îl consider un răspuns rău. la urma urmelor, nu știam ce suntem.
Oscar- da, Melania, dar prietenii nu se privesc așa! spune el, răstindu-se la mine, începând iar să plângă.
- știu,Oscar. în cazul ăsta, spune-mi tu ce sunt eu la momentul de față pentru tine.
Oscar- totul. știu că sună absurd, dar asta simt. nu e vina mea, nici a ta, dar nu mă pot stăpâni în prezența ta. simt atât de multe sentimente în același timp. culori necunoscute se ciocnesc în mine rezultând unele și mai necunoscute și inima începe să îmi bată tare, înghit în sec, privirea îmi rămâne ațintită pe tine și nu mai pot face nicio mișcare. nu știu exact cum să exprim ce simt pentru că nici eu nu știu ce simt pentru tine. știu că te-am mai cunoscut o dată și când sunt cu tine nu am deja vu-uri de întâmplări sau acțiuni, simt că retrăiesc sentimente. sentimente pentru tine, deoarece te asigur că nu am mai simțit așa ceva, în viața asta cel puțin. ești raza de lumină care m-a ajutat să ies din umbra în care am trăit până acum. nici eu nu știu ce îmi ești, iubire, iubită, prietenă, colegă, străină, nu știu. artă mai degrabă. îmi ești artă,îmi ești muză, îmi ești parte din suflet. înțelegi, Melania, ce îți explic eu aici? înțelegi sau tu nu simți la fel? de ce taci,Melania? ești frumoasă și când taci, dar vreau să spui ceva acum,te rog! strigă Oscar la mine, plin de patimă, cu râurile de lacrimi ce curgeau necontenit.
- nu am ce să spun. ai spus deja tu totul.
Oscar- ce vrea să însemne asta?
- că și eu simt același lucru. s-ar putea să sune stupid, dar te știu dintr-o altă viață, în care te-am iubit până la moarte și din câte se vede, și după. spun eu, îmbrățișându-l atât de strâns încât toate bucățile sufletului meu, împrăștiate și pierdute prin negura timpului, s-au reunit formându-mi unul nou. mi-a răspuns la îmbrățișare, strângându-mă și mai tare. nu aveam de gând să îi dau promisiuni lipsite de noimă, de care oricum nimeni nu se ține, dar însă știu și simt că nu îl voi lăsa vreodată. cu el lângă mă simțeam ca o parte din univers, o stea rătăcitoare și cu lumină pală și slabă, ce era menită să își petreacă eternitatea alături de el,steaua cu cea mai puternică și vizibilă lumină posibilă, Oscar, sufletul de poet, de artist, de artă. maturul copil ce avea să își descopere misterioasele capacități mult mai târziu. tânărul ce de acum nu va mai visa singur.
