era deja întuneric afară și nu mă puteam întoarce singură până acasă, așa că i-am spus mamei că rămân să dorm la niște prieteni, așa că, drept urmare, ca să nu o mint chiar atât de tare, eu și Oscar am decis să mai chemăm din colegi să petrecem... într-un fel. i-am luat pe Anastasia, Matei, Daniel și Maria. aceștia au venit la rândul lor cu câte ceva de băut. fiind singuri în casă, ne-am permis să facem toate prostiile pe care acasă nu le făceam, cum ar fi să dăm muzica la maxim, să bem, să fumăm.. cu ocazia acestei "petreceri" ne-am și apropiat unii de alții foarte tare, urmând probabil ca în următorii patru ani să stau prin preajma acestor cinci oameni minunați. fiind altfel de copii, nu ne-am distrat punând manele și dansând ca proștii, pentru că în primul rând, niciunul dintre noi nu suporta dansul sau manelele. bineînțeles, ca de obicei, nu m-am dezlipit de Oscar, iar prietenii noștri au început să tragă concluzii, spunând că eu și Oscar suntem împreună, deși eu.. de fapt.. nu știu.
după două ore în care am discutat cât am putut unul cu celălalt, am băut și ne-am făcut de cap, fiind 3 dimineața, ne-am decis să ieșim să luăm o gură de aer. și am început să umblăm pe străzi, strigând și cântând cu sticlele în mână. ne-am plimbat prin tot orașul, pentru a-i admira frumusețea noaptea, și într-adevăr, nu chiar oricând poți merge pe Calea Voctoriei, noaptea, făcând ca ultimul animal. mă rog, pe scurt ne-am distrat. a fost cel mai genial început de școală pe care l-ar putea avea cineva, am apucat să ne bucurăm unii de alții până să începem munca serioasă la liceu. după încă o oră de mers pe străzi, eu și Oscar ne-am condus toți prietenii acasă, într-un final, ajungând doar noi doi, nu știu cum, pe acoperișul unui bloc. poate era din cauza stării euforică pe care o aveam, dar chiar nu îmi pot imagina cum ajunsesem acolo. în orice caz, am încercat să mă bucur de fiecare moment petrecut cu el, deoarece, până la urmă, asta am așteptat toată viața. pe cineva căruia să îi pese oricât de puțin de existența mea, nu să mă abandoneze cât ai zice pește. și lui nu numai că îi păsa puțin, ba chiar îi păsa destul. aveam o conexiune specială cu el.. nu știu cum pot explica așa ceva, dar simțeam că pot fi eu când eram cu el. și încă simt asta. și mă simt în siguranță.. și iubită. și în plus mai are și caracterul acela, specific unui artist, caracterul pe care l-am căutat mereu în orice persoană. pe lângă caracter, el mai avea un bonus, aspectul. era frumos în atât de multe feluri, iar chipul lui mă făcea să mă îndrăgostesc de el și mai tare, de fiecare dată când îl vedeam. să nu mai vorbesc de ochi. albastrul ăla, de nedescris, ce mă făcea să îmi doresc să îl privesc în ochi pentru totdeauna, ce mă obliga să îl cred, de fiecare dată când îmi spunea ceva, care pe de altă parte, mă făcea să spun numai și numai adevărul.
am rămas amândoi pe marginea blocului, depănând amintiri și spunându-ne secrete.
- de ce simt că ai să mă faci să nu te uit toată viața? întreabă Oscar puțin cam rătăcit.
- nu știu. adaug eu stând cu capul pe umărul lui, privind peisajul minunat al orașului ce urma să găzduiască din clipă în clipă răsăritul.
- spune-mi de ce îți e frică. spune el la fel de tulburat.
- păi de multe. răspund eu, neacordând prea mare atenție întrebării, din cauza priveliștii copleșitoare ce îmi fura vederea.
- spune-mi. sunt curios, după îți zic și eu. zice el aproape încurcându-se în cuvinte.
- de insecte, de științe exacte, de mama, de animale sălbatice, de boschetari, de poliție, de teroriști, de povești de groază, de personajele din filmele de groază, de acțiunea din filmele de groază, de ciuperci, de a-mi pierde o mână sau un picior, de moarte, de golf și de a te pierde pe tine. îi răspund eu cât de sincer posibil, dar totuși pusă puțin pe gânduri, speriată să nu fi uitat ceva.
- ok, e rândul meu. îmi e frică de... de nimic.. în afară de două lucruri.
- păi care sunt alea. spune-le. adaug eu nerăbdătoare să îi aud fricile.
- de mama și să nu ieși din viața mea.
- nu voi ieși, dar cum adică de mama ta?
- când eram mic, eram "băiețelul ei cel neînfricat" și îmi spunea mereu să nu îmi fie frică de nimic. dar după ce a murit, am început să mă gândesc la toate lucrurile de care mi-ar putea fi frică. îmi e frică de ea pentru că nu vreau să fie dezamăgită dacă află că îmi e frică de ea. știu, e complicat, știu și că ai înțeles... am rămas fără cuvinte. și în starea în care eram, beată și mai proastă ca niciodată, m-a lăsat fără cuvinte. din nou. eu nemai spunând nimic, el la fel, s-a lăsat o liniște dureroasă mai mult între noi, ameliorată de culorile încântătoare ale răsăritului.
- uneori o văd. adaugă el, privind cerul. îmi ridic îngrijorată capul de pe umărul lui și îl privesc în ochi, mai atentă decât îmi permitea alcoolul din sânge.
- cum adică? întreb eu, încruntată.
- îmi mai apare prin vise și din când în când o mai văd prin casă. e ceva normal, m-am obișnuit, măcar așa nu îi mai simt lipsa. nu știu dacă el are vedenii din simplul motiv că îi e dor de ea, sau chiar o vede. există povestiri din bătrâni și despre asta. poate a murit și a devenit îngerul lui păzitor..
- aseară, când dormeam lângă tine, am visat-o vorbindu-mi. spune el cu o privire colorată datorită culorilor cerului și pierdută în același timp.
- ce ți-a spus? întreb eu, în timp ce mă apropiam din ce în ce mai tare de buzele lui, înmuiată și curioasă de ceea ce îmi spusese până acum.
- mi-a zis să am grijă de tine. și că te iubește. spune el cu lacrimi în ochi.
- pe mine? întreb eu, dezorientată.
- da, mi-a zis că te cunoaște. și să te iubesc. în mod clar îmi aminteam dacă o cunoșteam.. poate.. în aceeași viață trecută, am cunoscut-o și pe ea..
- Oscar.. adaug eu, privindu-l în ochi.
- Melania. îmi răspunde la "chestie" din nou, întelegând la ce mă refeream, între noi, urmând iar un moment de liniște, acompaniat de culorile cerului și de muzica siblimă din capul meu. moment în care niciunul dintre noi nu și-a mutat privirea. iar ochi în ochi. te iubesc. spune el după care mă sărută, nelăsându-mi timp să îi răspund cu veșnicul, sec, "și eu", pe care oricum nu îmi place să îl rostesc. ori e "te iubesc" ori mai bine nimic decât "și eu". mi-a dat de gândit visul cu mama sa.. știu că nu minte. nu mă minte. și mai ales nu ar minți pe subiectul ăsta. sper că mama lui, e împăcată cu ideea oriunde ar fi, și îi spun de acum, nu îl voi lăsa și îl voi iubi cât de tare sunt eu în stare cu inima mea de muritor neputincios. nu îl voi mai lăsa niciodată singur de acum, nu pierd niciun moment pe care l-aș putea petrece cu el. nu știu ce e între mine și el, dar ce e cert e că este. iar mama sa, din lumea de dincolo celor vii și slabi, știe acest lucru. Oscar, băiatul ce i-a dus lipsa mamei atâta timp, urma să își înceapă o viață nouă, alături de mine și de restul noilor noștri prieteni.
