am ajuns pe strada lui. o stradă plină de case de o construcție simplă și foarte mari. casa lui fiind ultima de pe stânga. tot drumul mi-a vorbit despre copilăria lui de care s-a bucurat nespus de mult și pe care a prețuit-o enorm până la vârsta de 10 ani când incidentul nefericit a avut loc. mi-a spus despre nenumăratele tablouri ale mamei sale pe care le are în casă. stând singur,mi-a spus că nu îi este greu să se întrețină, tatăl său ajutăndu-l cu banii și mâncarea. tatăl său, din cauza incidentului a început să nu mai judece atât de limpede ca înainte, Oscar fiind dat în grija bunicilor timp de trei ani, apoi mutându-se singur în fosta casă a mamei sale, la permisiunea tatălui.
ajunsă în fața casei lui, ce era împânzită de o minunată grădină bine îngrijită, uimită de simplitatea în care locuia, observând predominanța albului, am fost condusă înăuntru de către el. mulți pereți înlocuiți de geamuri mari din tavan până la podea permiteau vederea perfectă către toată strada. după multe holuri umblate și multe încăperi vizitate, mi-a prezentat atelierul sau. acesta ocupa o cameră întreagă de mărime normală. trei șevaleturi, o masă plină de obiecte pentru naturile statice, și un raft plin cu acrilice, uleiuri,pensule, palete, creioane, blocuri de desen de diferite mărimi și câteva dintre lucrările sale. am rămas uimită de cât de bine era îngrijit totul,având în vedere că el stă singur. pe de altă parte avea un stil de lucru nemai întalnit. lucra îngrijit, cu multă pasiune și fiecare linie formă sau punct era bine definit, astfel încât să se înțeleagă exact ce și-a dorit el să transmită prin opera sa. încântată, i-am studiat fiecare lucrare pentru a-i observa și mai bine stilul de lucru.
Oscar- chiar îți place?
- normal! cum poți să mă întrebi așa ceva? bineînțeles! e uimitor cum poți să faci atâtea.. sincer! exclam eu impresionată.
Oscar- mă bucur să aud asta. de fapt ești prima persoană care îmi vede casa sau atelierul, pentru că ești prima în care am prins atât de multă încredere,și totuși în atât de puțin timp. mă simt de parcă te cunosc de undeva dar în mod sigur îmi aminteam dacă te mai întâlneam vreodată.
- de câteva ore mă tot gândesc la asta și am și eu același sentiment ciudat. nu știu..
după un moment de tăcere în care nu ne-am oprit din a ne uita unul la celălalt i-am simțit mâna caldă cuprinzându-mă de talie,în timp ce cealaltă mână îmi mângâia obrazul. nu doream să pierd contactul vizual așa că m-am străduit să nu clipesc sau să nu mă uit în altă parte. priveam cu atâta sete ochii ăia albaștri, mai albaștri ca marea, mai albaștri ca cerul dar la fel de albaștri ca și sufletul meu când vine vorba de iubire. simțeam cum mi se umple inima de fericire și cum uit de tot ce a fost rău vreodată, tot ce m-a făcut vreodată să sufăr sau să fiu tristă. buzele-i tremurau în timp ce sufletele noastre umpleau liniștea camerei, dansând pe simfonia bătăilor inimilor noastre. atmosfera era una de așteptare, care nu făcea nimic altceva decât să îmi mărească nevoia de a simți buzele lui presate de ale mele. îmi apropia corpul din ce în ce mai mult de al lui, asta făcându-mă să îi simt ființa o parte din mine. Oscar, ținându-mi obrazul în mână, cu întregul cosmos în piept și cu mâna cealaltă în jurul meu, a pus capăt așteptării, sărutându-mă cu atâta foc și ardoare încât mi-a reîntregit sufletul, devenind unicul și cel mai puternic medicament al meu. poetul neînțeles în sfârșit a găsit pe cineva care să îl înțeleagă. Oscar, copil al planetelor, mă săruta cu foame făcându-mă să mă gândesc dacă acesta este oare primul și ultimul sărut dintre noi. după despărțirea buzelor noastre m-a făcut să mă simt în siguranță, nevoită să tremur din cauza fiorilor cauzați de el.
Oscar- eu sunt Oscar. spune el. eu,știind la ce se referă, i-am răspuns fără a ezita.
- eu sunt Melania.
Oscar- încântat.
- încântată.
Oscar- acum vrei să ne uităm la un film?
- bineînțeles. ce gen?
Oscar- orice preferi tu. dramă, dragoste, acțiune, groază, orice.
- dramă. și poate dragoste.
Oscar- eram sigur că asta vei alege. spuse el,mergând în camera lui pentru a lua laptop-ul. eu,urmându-l, i-am remarcat perdelele negre. am decis să nu îl întreb de ce, deoarece bănuiam răspunsurile pe care mi le putea da. mi-a făcut semn să mă așez în pat, iar eu, nerefuzându-l, m-am ghemuit lângă el, dând drumul la film. aș putea face o obișnuință din asta. era atât de plăcut totul. îl adoram pe el. de la ființa-i definitorie la gândire, la suflet. nu știu unde sau când, dar în mod sigur am mai simțit asta pentru el. ecourile pierdute în timp și spațiu ale dragostei mele neîmpărtășite și-au găsit într-un final aparținătorul. Oscar, poetul, artistul, iubitorul, era un băiat ce nu merita pierdut. poate într-un alt univers, o altă lume, l-am iubit. și m-a iubit.
Oscar- îmi placi.
- și tu mie. spun eu culcușindu-mă lângă el,protejată de brațele lui ce mă înconjurau. un băiat trecut prin atâtea și totuși plin încă de speranță. un băiat ce până acum nu și-a găsit iubirea, poate chiar neștiind până la momentul de față ce este și cu ce se mănâncă.
