The art of dreaming

i.

Se uită în stânga, se uită în dreapta. Un ocean negru presărat cu licurici.

Se uită în jos, se uită în sus. Cinci zeci de mile în abis; o eternitate de stele.

Zbura.

Păşi în față. Cu un picior, cu celălalt picior. Se împiedică de-un bulgăre de lumină. Încercă să o privească, dar o orbi şi acum vedea doar pete colorate.

Atinse o stea.

Mai sus, pe cer, plutea luna. Azi ținea dietă. Era un semicerc vag, aşezat pe-o pânză presărată cu sclipiri. Era frumoasă.

Încercă să calce în vid, dar nu reuşi să urce. Talpa-i atinse o stea şi fu străbătută de căldura unei îmbrățişări. Urcă pe trepte create din lumină şi se aşeză pe brațele lunii.

— Bună, îi şopti.

Nu răspunse. Poate uitase cum să îşi folosească vocea. Stătea atât de mult timp acolo, singură, încât articulatiile îi înghețaseră.

— Ai nevoie de o îmbrățişare? o întreabă.

Nici un răspuns.

Tăcerea era şi ea un răspuns, până la urmă. Brațele ei se încolăciră în jurul lunii. Nu şi-a imaginat niciodată că luna era făcută din catifea de culoarea cafelei cu lapte.

— Eşti atât de tristă, îi spuse.

De ce stelelor nu le păsa de starea mamei lor? Asta se întreba în fiecare seară. De ce stătea mereu singură, protejând întregul cer? Îşi strânse mai tare degetele şi îzbucni în lacrimi.

Printr-o mişcare bruscă, luna-şi schimbă poziția. Cădea printre stele şi striga după ajutor.

Mâinile-i prinseră o luminiță şi se agăță de ea. Îi era frică. Trupu-i tremura şi urechile-i jucau feste. Începea să audă sunete — râsete. Stelele râdeau de ea.

Luna râdea; râdea atât de tare.

Inima-i fugea maratoane şi se oprea când picioarele-i cedau. Era plină de julituri şi sângera-n corpul ei până ce lacrimile-i se preschimbară-n tuşe roşiatice pe pielea ei albă.

Steaua-i alunecă şi începu să cadă-n gol. Trupu-i dansa în întuneric.

Cădea. Cădea. Cădea.

Se izbi de-un trup şi urlă.

Ochii-i fulgerară şi se ridică-n şezut.

A fost doar un vis.