The art of dreaming

xi.

Reuşi să scape din clădire şi alergă plină de viață printre firele de iarbă. Lumea ei părea mai frumoasă decât un chiştoc de țigară aruncat lângă un copac, decât o floare ce fusese uitată de ploaie, decât un pui de privighetoare lăsat în urmă pentru că îi fuseseră tăiate aripile.

În lumea ei, pasărea zbura alături de ea, floarea cânta, iar țigara îşi plângea soarta. Trecea râzând printre crengile copacilor ce o întâmpinau cu petale de flori. Doi salcâmi se scuturară deasupra capului său şi îşi închise ochii, făcând piruete demente.

Se aşeză câțiva paşi mai încolo şi prinse între degete o mică furnică pierdută în timp. Mereu văzuse furnicile ca pe nişte luptătoare. Atât de mici şi de firave, dar atât de puternice. Viața lor era un adevărat labirint, plin de urcuşuri şi coborâşuri. O piatră acolo, o piatră dincolo, iar ele sunt nevoite să lupte în drumul spre libertate.

Zări o veveriță ce îşi lua masa de prânz la umbra unei flori şi se aşeză pe rotule pentru a o privi. Un fluture îi atrase atenția şi ridica degetul arătător pentru a-i oferi sprijin. Fu urmat de alți zece şi apoi doisprezece, iar cât ai clipi, inima sa deveni o adunătură de fluturi sălbatici. Îşi făcură loc pe sub piele şi acum dansează în plămâni.

Zâmbi şi îşi lăsă fața să se scufunde în lumina curcubeului creat de razele de soare şi picăturile ploii. Tăie picioarele a trei flori şi le sărută plăpând, rostind nenumărate păreri de rău. Şi-i le prinse în păr, lângă buclele arămii şi împletitura din care îi zburară câteva fire rebele.

Se îndreptă din nou spre veveriță şi începu să sară alături de ea, atingând limitele fericirii. O prinse în brațe, dar se zbătu speriată şi o luă la fugă spre stejarul ce îşi lăsă crengile pentru a-i oferi adăpost. O urmări şi îşi şprijini corpul pe scoarța aspră a copacului. Urcă spre cer şi atinse ultimele frunze ale copacului.

Luna era atât de aproape de ea, încât avu impresia că-i surâde a dezgust. Se încruntă şi îşi scutură capul. Nu mai era prietena ei?

— Aissa!

Ochii i se făcură negrii şi fu aruncată spre cer ca mai apoi să alunece înapoi pe Pământ. Unde dispăruse luna? Unde erau acum florile, animalele şi salcâmii?

Privi în jos spre corpul veştejit al bietului băiat şi remarcă abia acum că habar nu avea cum să coboare.

— Nu pot, şopti, dar se pare că fu îndeajuns de tare încât Nathan să o audă.

Se urcă după ea şi alunecă de două sau trei ori. Îi prinse îngrijorat mâinile şi îi trasă liniile violacee de sub piele.

— Să nu mai faci niciodată asta, o certă.

Îşi întoarse privirea, dar îl luă în brațe şi îşi lăsă întreaga greutate pe inima lui. O ajută să ajungă cu picioarele pe pământ şi îi aranjă părul după ureche.

— Vei fii bine, o asigură.