The art of dreaming

xii.

Strânse în pumn blana stufoasă a cățelului ce-i zăcea în brațe şi privi pierdută luna. Părea că sângera sub apusul soarelui ce i se opunea cu neruşinare. Prietena ei târzie îşi luă rămas bun de mult, pe la începutul primăverii, când iarba deja se încolăcea în jurul gleznei sale.

Acum, prietene îi erau necuvântătoarele, ce o urmau prin toate visele ei murdare şi pline de praf. Dar nu acel praf de stele, ce străluceşte în întuneric pentru a te călăuzi, ci acel praf, îmbâcsit, ce miroase a moarte şi a bolnav.

Exact aşa se simțea, moartă, după doua luni de zăcut între pereții albi şi de mâncat supă congelată şi recongelată pentru acei oameni ce nu-şi puteau nici mesteca mâncarea.

Dar acum, ca printr-o oarecare minune, capul ei nu se mai simțea atât de uşor şi plin de vise suflate de vânt. În acea dimineață de iunie târzie, se simțea din nou vie. Şi oare era ăsta un semn bun? Nu mai era bolnavă, în orice caz, dar capul ei era atât de greu şi obosit, încât parca prefera lumea viselor decât acea lume reală.

— Aissa.

Îşi scutură capul şi îşi luă rămas bun pentru ultima dată de la acea lume colorată.

— Doctorul a spus că poți să pleci.

Îi citea fericirea pe față, dar doza prea mare de medicamente ce o primise în ultimele luni îi distruse orice urmă de sentiment. Aşa că ridică indiferentă din umeri şi privi cum de pe chipul băiatului dispare acel zâmbet sincer şi frumos. Se albeşte la față şi îşi mută privirea în unghiuri întunecate ale încăperii.

Nu mai era aceeaşi persoană pe care o întâlnise acum câțiva ani, iar gândul că el ar putea pleca din nou, o năuci complet.

— Nu vreau să pleci, îi şopti.

Privirea sa se întoarse fulgerător spre chipul îndurerat al fetei şi ochii îi emanau surprindere. Îşi mişcă picioarele atât de rapid încât ceva începu să bubuie în interiorul capului ei. În două secunde, mâinile lui îi mângâiau afectoase obrajii şi buzele.

— Nici să nu te gândeşti la asta, îi şopti înapoi.

— Ai făcut-o odată. De ce să nu o faci din nou? zâmbi atât de forțat încât mâinile lui se crispară pe fața sa.

— A fost o greşeală atât de mare, şopti.

Cuvintele nu mai aveau sens în acea după-masă, iar soarele se juca cu ei, trimițând raze peste întreaga încăpere.

Acela a fost sfârşitul sau poate începutul a ceva ce nu îşi dădea seama cum va continua. Ştia doar că inima ei bătea acelaşi ritm nebun de fiecare dată când îl zărea.

Ştia că iubirea era un trup mort, iar al ei începea deja să se descompună.