Istoria Unei Iubiri De-o Viață

5. Din nou prima întâlnire

Se spune ca viața nu îți oferă totdeauna a doua șansă. Dar în cazul meu așa a fost. După câteva momente petrecute în clasă împreună cu Jonas ma uit la el și îmi doresc sa îl pot cunoaște mai bine. Dar ăsta nu e posibil cât încă ne amintim amândoi de celelalte întâlniri jenante pentru mine. Deci mă uit la el și îi spun:
- Nu ai vrea să uităm tot ce a fost pana acum? Adică sa facem cunostinta din nou și sa trec peste momentele jenante și sa pot sa vorbesc cu tine fără sa roșesc gandindu-ma cât de penibila am fost la celelalte întâlniri?
- Ok. De acord. Dar cum facem asta? mă întreabă el și trebuie sa recunosc ca nu am nici o idee. Dar cum eu am început, îi spun sperând ca nu o sa își dea seama ca nu știu ce și cum:
- O sa vezi tu imediat. Dar pana atunci stai cuminte aici în clasă. O sa ai parte de o surpriză plăcută, sper.
Apoi ies din clasa cu ghiozdanul pe umăr și fug pana la baie sa mă ai răcoresc. Dar baia e tare departe și pana ajung acolo sunt și mai încălzită și transpirata. Mă uit în oglindă și mă văd roșie. Mă tot gândesc ce as putea sa fac. Apoi încep sa scotocesc prin ghiozdan sperând ca o sa am parte de o minune care sa mă ajute sa arat cât de cât bine pentru ca nu as vrea sa am parte de încă o întâlnire cu roșeață și jenă. Și chiar am parte de o minune. Găsesc o bluza pusă cândva acolo și uitată de mine în ghiozdan, perfecta pentru momentul ăsta. Și un pieptene agățat de ea. Întind bluza sa văd dacă nu e foarte șifonată și apoi o iau pe mine. Mă piaptăn rapid și îmi aranjez parul rebel. De obicei îmi sta în toate direcțiile, dar acum sta aproape ordonat. Decid ca e suficient și mă uit la ceas. Auleo. Deja a trecut un sfert de oră și eu am stat atât de mult. Oare ce crede Jonas?
Ies panicata din baie și încep sa fug, dar mă opresc aproape imediat. Nu pot risca sa îmi ajungă parul o claie din nou, deci încep sa merg cât mai repede fără sa alerg. Ajung într-una final la clasă și intru înăuntru. Acolo era....nimeni. Cum am putut sa mă încred în el? mă întreb furioasă. Dar deodată:
-Bau! În spatele meu.
Mă întorc și dau sa mă reped la cel care mă speriase, dar îl văd pe Jonas. Se pare ca el chiar a stat aici atâta timp. În loc sa îi dau o palma cum intenționăm, i-am întins mana și i-am spus zambind:
- Bună! Eu sunt Ruth Ann Morgan.
-Jonas Mitchell. Încântat! Spune el zâmbind larg.
- Enchantee! îi spun și eu la rândul meu zâmbind încântată.
Iar Jonas începe un val de cuvinte în franceza care mă lasă cu gura căscată. Nu am înțeles nimic.
-Je ne comprend pas! Ii spun foarte serioasă.
- Am spus doar ca îmi pare bine sa întâlnesc o fată așa drăguță ca tine care se roșește imediat ce i se face un compliment, spune el și trebuie să recunosc că din nou m-am înroșit cu putere. Dar de data asta nu sunt supărată. La urma urmelor, abia l-am cunoscut, nu?
Așa ca încerc sa mă bucur de faptul ca el mă consideră drăguță. Oare chiar a zis ăsta sau doar mi s-a părut?
- O, mulțumesc, spun eu. Și tu ești drăguț. Deci acum ca am terminat cu complimentele, cum rămâne cu pedeapsa mea? Am de scris o gramada și nici măcar nu am început, spun eu brusc conștientă ca trebuie să ajung acasă și nu mi-am ispășit pedeapsa.
- Nu e nici o problemă. Te ajut eu cu bucurie. Sunt expert la chimie. Hai sa începem și apoi te conduc acasă. îmi spune Jonas amabil.
-Nu e nevoie, mulțumesc de oferta.
-Haide, Ruth. Mi-ar face mare plăcere sa te ajut, spune Jonas și face o față de copil și descopăr ca nu as putea sa zic nu.
Așa ca tac.
-Deci? spune el tărăgănat. Vrei da te ajut?
-N.....n...da, îi spun eu deoarece chiar nu puteam sa îi spun nu. Cred ca deja avea un efect foarte mare asupra mea.
Deci ne-am petrecut următoarea ora în clasă și, spre surprinderea mea, el chiar știa foarte bine și am înțeles totul.
Dar cum mă temeam de ce ar putea urma, i-am zis ca e timpul sa merg acasă. A aprobat și am plecat. În drum spre casă nu am zis nimic, și nici Jonas. Părea doar bucuros sa mă conducă și chiar îmi plăcea. Tăcerea era confortabilă și am fost surprinsă când a întrerupt-o.
- Hey. Ai vrea sa mergi cu mine la o plimbare mâine dupa-masa?
- Offfff, de ce faci totul asa de complicat în viața mea? Îi spun în gândul meu, iar cu voce tare:
-Nu știu sigur, o sa vorbesc cu mama și o sa văd dacă nu are nevoie de mine. E Ok dacă îți spun mâine cum rămâne? Nu as vrea sa te mai rețin. E deja târziu.
- Ok. Vorbim mâine. O sa mă rog sa te lase mama ta, îmi spune el și apoi se întoarce sa plece.
După doi pași se întoarce și îmi spune:
-Apropo, îmi dai numărul tău?
- Ești sigur ca vrei asta? îl întreb neîncrezătoare.
-Bineînțeles. Altfel nu îți ceream asta. Deci? Îmi dai numărul tău de telefon?
- Nu. Nu sunt sigura ca tu ești sigur ca vrei asta, deci vreau sa facem un fel de test de interes. Îți spun câte o cifră în fiecare săptămână și dacă în 10 săptămâni nu îți piere interesul o sa putem vorbi. Ce zici? îi propun eu.
-Offf. Bine. De acord. Dar chiar nu te înțeleg, spune Jonas posomorât.
- Nici eu nu mă înțeleg. E Ok. Stai liniștit. Ne mai vedem!
-Ok. Sper sa poți sa vii. Pofta mare și noapte buna!