Istoria Unei Iubiri De-o Viață

20. Și a venit toamna...

Vara aceea a trecut parca prin vis. Am avut multa treaba pe acasă, pe afară, m-am stresat(nu m-am putut abține 😀), am visat mult de tot, si, bineînțeles, mi-am petrecut timp cu Jonas. Încă era puțin trist după eșecul cu medicina, dar începea să își revină. Eu asteptam cu nerăbdare să înceapă facultatea, dar îmi era frică să plec departe de familie și de el. Sa merg într-un oraș nou, aproape necunoscut, la o facultate necunoscuta, unde nu cunoșteam pe nimeni, abia dacă știam cum să ajung pana la facultate. A fost greu, dar și foarte interesant. Jonas decise să rămână acasă un an, se gândea sa mai încerce încă o data la medicina. Era, și este, un băiat foarte deștept, pricepea repede, învăța cu ușurință și avea multă dexteritate. De aceea, și eu și părinții și profesorii il îndemnam sa mai încerce. Eu trebuia să plec departe de el. Nu știam cum am sa pot rezista, eram sigură că o sa fiu copleșită de dorul de casă, de părinți, de Jonas, mai ales de el.
Îmi era frică, dar totuși doream să plec. Sosise timpul pentru plecare, trebuia "să îmi iau zborul"....
Și am plecat, bineînțeles. În toată nebunia pregătirii bagajelor, a căutării listelor cu cazarea în cămin, am uitat cumva de faptul că o sa plec departe. Eram entuziasmata și il atrageam și pe Jonas în haosul pregătirii. Apoi cumpărăturile: ce sa iau? Ce sa nu iau? Ce îmi trebuie neapărat? Ce am uitat? Și alte cate întrebări de genul acesta. Să îmi iau o valiza mare sa încapă multe sau să îmi iau una micuța sa o pot duce? Să îmi hai halat alb sau roz? Să îmi cumpăr caiete sau să scriu pe foi? Atâtea întrebări la care trebuia să găsesc un răspuns. Nu pot sa spun că a fost neapărat greu sa fac toate acestea, dar greu a fost să plec de acasă. Să îi văd din pragul campusului studențesc cum pleacă și mă lasă singura, cumva pierdută. Simțeam un dor de casa care ma mistuia. Era atât de dureros, voiam să merg înapoi acasă. Încet, lacrimile curgeau, dar nu pe fata mea, eram hotărâtă să nu plâng, ci se întorceau înapoi înăuntrul meu și simțeam că mă ard. Dar apoi mi-am amintit că sunt în căutarea visului meu, că am venit aici pentru că am un vis, pentru că vreau sa fac ceva, pentru că vreau sa schimb ceva, să ajut pe cineva. V-ați gândit vreodată cat de trist e să trăiești fără a avea un vis, un țel, un ideal spre care sa tinzi? Cat de trist e să trăiești fără un scop pe lumea asta? Și totuși, sunt așa de mulți oameni care o fac..... Dar eu, fiind o visătoare de când mă știu, visam mult, aveam planuri mari, îmi era frică de nereușită, dar știam că indiferent daca îmi voi împlini toate dorințele sau nu, eu trebuie să merg înainte.
Uneori e greu mersul înainte, doare. De exemplu, Jonas era atât de dezamagit de el, de lumea asta, de faptul că visul lui era aproape mort. Și totuși mergea înainte. Cat curaj îți trebuie uneori. Eu, dacă aș fi fost în locul lui, probabil as fi preferat sa visez intorcandu-ma înapoi în timp. Abia acum pricep pe deplin că nu se poate decât într-un singur mod: retrăind iar și iar amintirile scumpe care au rămas gravate in inimile noastre, acestea sunt adevăratele noastre comori.
Și cazarea în cămin...O alta poveste lungă și stresantă. Nu cunosc pe nimeni, ce ma fac? Merg acolo și văd pe cine nimeresc? Caut persoane colege cu mine? Dar dacă nu erau fete drăguțe? Dar dacă o să îmi facă viața un coșmar? Mărturisesc că a fost o grea alegere, dar pana la urma am hotărât să îmi caut colege și sa iau cumva legătura cu ele. Și a fost o alegere buna pentru că nu doar că nu mi-au făcut viața un cosmar, ci m-au făcut să râd, să mai uit de dor, să mă liniștesc atunci când mă agitam fara rost. Uneori, pur și simplu voiam să merg încotro vad cu ochii și să las in urma toate problemele, dar mereu ele ne ajung din urmă. Dar pentru mine acele plimbări lungi nu doar că mă ajutau sa cunosc orașul, dar erau și momente de meditație și visare.
Cred că e destul de greu sa pleci, dar mai ales să lași în urmă persoane pe care le iubești, pe cei dragi, precum și confortul de acasă.
Oricum, să merg la facultate a fost o experienta frumoasa și plină de tot felul de lucruri. Mai ales să locuiești în cămin este o experienta unica și foarte plină de învățăminte. Imaginati-va că timp de un an universitar stai in aceeași cameră cu încă una, doua, trei sau chiar patru colege de cameră, că în fiecare zi te întorci intre aceeași pereti, că în fiecare noapte ai senzatia că ești acasă, auzind strigătele portarului sau femeia de serviciu, crezând că ești acasă și te striga părinții, e greu, dar e frumos. Sunt multe nopți în care dormi doar câteva ore pentru că în celelalte ai învățat sau ai depanat povesti împreună cu colegele. Și ceea ce mi-a plăcut cel mai mult la locuitul într-un cămin studențesc a fost faptul că nu doar că ești obligat să socializezi, ci pur și simplu nu ști obligat să te maturizezi. De multe ori mănânci pâine cu apa fiindcă s-au terminat banii sau i-ai cheltuit aiurea. De multe ori, pâinea cu zacuscă este meniul zilei, dar tot mereu ziua în care mergi acasă este cea mai frumoasa.
Pentru mine, mersul acasă era o eliberare, deși mă înțelegeam bine cu colegele. Pur și simplu tânjeam după intimitate, după Jonas(evident 😀), după familie, și îmi era dor să mănânc mâncare caldă, să o vad pe mama zâmbitoare cum îmi pune de mâncare în farfurie, să pot să ies la o plimbare liniștită, fara să mă gândesc la cate teme, proiecte și alte lucruri am de făcut.
Într-o anumită măsură, primul semestru de facultate seamănă cu liceul, in sensul că încă faci multe lucruri generale și o grămadă de teorii. Dar totul se termină cu bine dacă reușești să treci victorios prin sesiune.
Ceea ce probabil vreau sa spun in aceste cuvinte e că mereu trebuie să ne găsim motivația, să ne trezim dorindu-ne sa ajungem mai aproape de telul nostru și că oricât de mari ar părea problemele pe care poate le avem, ele sunt mici în comparație cu altele. Nu are rost sa ne îngrijorăm pentru zilele care urmează, ci trebuie să trăim fiecare clipă, așa cu zicea maxima Carpe diem!

Dragii mei, am revenit după o enorm de lungă pauză. Îmi cer scuze. Sper sa va ajute cu ceva cuvintele scrise de mine și vă îndemn să vă bucurați de fiecare clipă a vieții și mai ales să vă înconjurați de oameni minunați care sa va facă fiecare zi mai buna, mai frumoasă!