Istoria Unei Iubiri De-o Viață

4. O întâlnire jenanta și nu prea

Asa cum deja am spus, căutăm o scuza ca sa nu merg duminica viitoare la masă acasă la Jonas.
Încă de luni dimineață am fost cufundată pe deplin în meditația mea asupra acestui lucru.
Așa ca nu e de mirare ca mi-am strivit nasul de un stâlp de iluminat. Sunt o visătoare și îmi place mult sa visez, deși în unele cazuri, ca acesta, as prefera sa nu fii visat și sa văd stâlpul înainte sa îl simt cum îmi zdrobește fața.
Dar, ghinionul meu, a început sa îmi sângereze nasul cu putere. Căutăm cu disperare un șervețel în buzunar, dar nici vorba de așa ceva. Mi-am dat jos ghiozdanul și am început sa răscolesc cu furie prin el în timp ce îmi strângeam puternic nările. Și ca și cum asta nu era destul, mai eram și în întârziere. Și nici ăsta nu era destul de penibil și jenant, mă trezesc cu un șervețel băgat sub nas . Speriată, încep sa țip și după câteva momente observ ca îmi luasem mâna de la nas și acum eram plina de sânge. Aproape ca plângeam, dar nu voiam ca Jonas sa îmi vadă lacrimile, așa ca m-am abținut. Chiar dacă nu voiam sa plâng, puteam simți în coltul ochilor lacrimile care cereau sa fie lăsate sa iasă .
Și din nou mă surprinde băiatul ăsta cu atitudinea lui exagerat de manierata. Îmi întinde un șervețel sa mă curat de sânge, dar eu îl pun la ochi și încep sa mă bocesc. Parcă îmi ardea nasul și cred ca și obrajii și tot corpul. Iar Jonas ma ia în brațe și mă strânge tare în timp ce îmi șoptește:
- Hey, liniștește-te. E doar puțin sânge. Nu e nimic grav ca sa îți faci probleme. Ești bine. Haide acum sa te curat și apoi sa mergem la școală
-Ooook, spun eu încet și resemnata, încercând sa alung lacrimile care au fost așa de prapadite și nu mi-au ascultat dorința de a nu pleca din ochii mei.
Apoi începem sa mergem spre școală, eu ținând un șervețel curat la nas primit tot de la Jonas. Va vine sa credeți ca exista un băiat care are șervețele la el? Mie chiar nu pentru ca am un frate și cam știu de ce e în stare. Și clar, șervețele nu sunt aici.
După doar câteva minute, am ajuns la școală și eram tare în întârziere. Mă gândeam cum o sa scap fără o pedeapsă pentru ca era aproape gata prima oră. Am intrat întâi la baie sa îmi spăl fața, apoi am pornit spre sala de clasă. Inima mea îmi bubuie în piept cu putere de parcă și ea dorea sa fuga departe de toate problemele și lucrurile complicate.
Tot meditând, am ajuns la ușă. Am bătut încet la ușă, dar doamna profesoara a strigat tare sa intru. Am intrat și am început sa mă bâlbâi încercând sa îi explic ce s-a întâmplat.
-V..va rog...g sa mă s..scuzati de în..întârziere. Am a..avut un m...mic accident..t în d..drum spre ș...școală. Spun eu sperând ca nu mă va întreba altceva.
Dar profesoara aceasta mă dezamăgește cumplit:
-Ești sigură?mă întreabă parcă în bătaie de joc.
-B..bineînțeles, răspund eu încercând sa sune convingător.
-Sa zicem ca e adevărat. Dar ăsta nu îți motivează absenta și nici nu te scutește de sancțiune. Sa ramai după ora sa povestim puțin.
Supărată, mă pun în bancă mea și încep sa visez. Ca prin vis aud clopotelul și apoi cum sala se golește. Apoi doamna profesoara adopta o atitudine plăcută și mă întreabă cu blândețe ce s-a întâmplat. Eu credeam ca e așa de rea ca sa mă tina după oră și, de fapt, ea voia doar sa știe cum sunt.
-Nu cred că mai contează acum prea mult, îi răspund.
Apoi întreb:
- Ce trebuie sa fac?
- As dori sa ramai după cursuri la școală sa îți scrii lecțiile, și sa rezolvi câteva probleme.
- Offf, bine. Oftez eu și mă ridic sa plec. La revedere! Spun aproape supărată pentru ca nici măcar nu eram supărată ca rămân după ore. Probabil ca Jonas ma va căuta și așa puteam sa îl evit, speram eu.
Restul orelor s-au scurs fără incidente. A sosit ora două și m-am îndreptat spre sala de clasa sa îmi copiez lecția și sa fac cele câteva probleme. Și am fost tare surprinsa sa găsesc sala deja ocupată. Da, era iar băiatul acesta. Oare nu puteam sa scap de el? Toate întâlnirile noastre au fost parcă făcute sa îmi dea peste nas. Și sa mă facă sa îl evit.
Dar am decis ca m-am saturat de evitat. Așa ca am intata în clasă și l-am salutat.
- Salut! Ii spun cu un zambet fals lipit pe față.
-Bună din nou, fata care mă evită! Spune el, zâmbind pana la urechi.
Și ce am remarcat fix în momentul ăla, avea un zâmbet care mă topea. Așa ca m-am "topit" de-a dreptul. Iar el m-a prins în brațe și nu știu cum am vrut sa îl sărut. Oare ce am pățit?