Artemis

0.2

Dragă,

Cine se aștepta ca într-o sâmbătă dimineață să-ți faci apariția în cafeneaua la care lucrez? Mai exact, a doua zi de când te-am văzut. Spre surprinderea mea, nu mai erai însoțită de Anna, ci de Rachel, una dintre ușuraticele orașului (Rachel, fară supărare dacă vei ajunge candva sa citești scrisorile acestea).

Pentru început, anturajul în care te-ai aruncat nu era prea strălucit, la fel ca și îmbrăcămintea ta. Topul negru și fusta roșie lăsau la liberă imaginație mult mai multe decât cred că ți-ai dori. Cu toate acestea, atitudinea ta impunătoare alunga privirile oricărui curios într-un mod nepoliticos. De fap, nepoliticos e puțin spus.

"Te mai holbezi mult?" aproape țipi la mine, iar prietena ta chicotește absentă. "Dă-mi naibii o cafea."

Nu știam cum să reacționez pentru că... Ei bine, nu mă așteptam la un așa mod de exprimare. Am încercat să-ți arunc un zâmbet în semn că am primit comanda, numai ca tu să-mi arăți degetul mijlociu.

Se pare că astăzi domina latura ta prietenoasă.

După două minute în care aparent mă înjurai pe mine și restul lumii într-un murmur pierdut, mi-am făcut curajul să-ți servesc cafeaua.

"La naiba cu durerile de cap." aproape îmi smulgi cana din mână și-ți verși puțin pe mână însă nu părea să-ți pese.

"Mahmureală?" întreb slab cu speranța că nu mă vei lua la un nou șir de înjurături.

Dai negativ din cap privindu-mă ușor mirată. "De la petrecerea de aseară?" continui.

"De unde știi că am fost acolo?" răspunzi încruntată.

"Mi-ai luat țigara din mână. Mi-ai terminat-o." gesticulez cu zâmbetul pe față în speranța că voi mai relaxa atmosfera "După care te-am ajutat să o găsești pe Anne."

"Ah.."

"Artemis!" prietena ta sare de la masa alăturată și te îmbrățișează. "Loren m-a invitat în sfârșit în oraș." țipă și sare pe vârfuri entuziasmată.

"Târfo. E al patrulea în trei zile."

"Nu contează!" răspunde blonda cu și mai mult entuziasm. "Trebuie să ajung neaparat acasă. Acum."

"La naiba.." murmură și se ridică de pe scaun trântind banii pe masă ca și cum nici măcar n-aș exista, după care ambele părăsesc localul atrăgând atenția tuturor din nou.

Iată-mă acum stând în pat și repetându-mi ciudata întâlnire. Îmi scapă cum poți să-ți petreci timpul cu Rachel, în primul rând. Nu păreai nicidecum încântată de compania ei (sau compania oricărei alte persoane), iar asta mă provoca să-mi pun și mai multe semne de întrebare despre tine.

Ce am observat până acum e că nu te sfiești să jignești, fie din gesturi, fie din vorbe.

Mi-a rămas blocat gândul la copilul ce l-ai îmbrâncit pentru că stătea sprijinit de mașina ta, iar mai apoi la micul argument ce l-ai avut cu mama acestuia. Ce e drept, am râs chiar dacă nu trebuia. Recunosc, nici eu nu ascund o foarte mare simpatie față de copii.

E normal oare să iau situația aceasta și să-ți analizez și cele mai mici acțiuni, să-mi derulez vorbele tale în minte?

Ai apărut de nicăieri și încă nu am idee dacă va mai fi încă un mâine în care te voi revedea.

Singurul lucru cert e că mi-ai atras atenția, iar dacă tu nu ai în plan să mă cunoști, o voi face eu.

*Am uitat să scriu - Cred, doar cred, că numele tău e Artemis. Dar mă îndoiesc ca cineva să-i fi pus numele acesta copilului său. Mai mult ca sigur Rachel ți l-a pocit. Nu s-ar întâmpla pentru prima oară..