Artemis

0.6

Dragă Artemis,

E normal să mă simt așa? E normal să nu pot descrie niciun sentiment chiar daca am trăit îmbibat în cuvinte? E normal să mă lași fără de ele?

Cred că nu, însă mă consolez cu gândul că nimic din ce e legat de tine nu e normal. Nici măcar pe-aproape.

Așa am ajuns să scriu în tâmpitul ăsta de jurnal la 7 dimineața. Scriu din nervi, scriu din pură fericire și extaz – nu știu.

Nu mai știu nimic de când te-am cunoscut.

Cu sângele ușor înfundat de 'adieri' de acool nici măcar nu mai sunt în stare să gândesc rațional sau să mânuiesc un banal pix. Eventual mai pot lega două-trei cuvinte, însă fără importanță căci oricum știu n-o să le citești.

Nu e corect. Nimic nu e corect de fapt. Seara asta trebuia să fie una tipică de vineri în care irosesc doze de bere și zac într-o baltă de melancolie singur.

Partea nasoală a lucrurilor e că încă fac același lucru, dar cu tine în gând.

De ce îmi faci asta, scumpă Artemis? De ce mă distrugi atât de frumos.

De ce îți place să pictezi imagini haotice în suflete goale? De ce te imprimi în gânduri atât de agresiv, de ce nu ești ca restul?

Nu mai are rost să scriu cum am ajuns din nou pe lemnul putrezit destul de amețiți de la bere. Sau are?

Ca de obicei zăceam lipit de pultul din bucătărie cu o bere cred că expirată în mână.

"Daave!" Ravenna se agață de umărul meu, iar un miros prea puternic de alcool aproape mă astupă. "Ce faci singurel aici?" începe să chicotească.

"Bine, tu?"

"Binee." râde și mai puternic și aproape își pierde echilibrul 'scuturându-și' puțin decolteul. "Ai cunoscut-o pe Artema?"

"Artemis?" întreb puțin prea repedez

"Daa!" își dă capul pe spate și oftează. "E atât de enervantăă!" aproape țipă, cred că mai mult din cauza alcoolului decât din cauza muzicii.

"De ce?"

"Mi-a zis că sunt o parașutăă.."

"Păi și nu ești?"

"ȚI-AM ZIS EU!" strigă Artemis apărând cumva brusc de după colț.

"Agh." pufăie Ravenna și îmi întoarce imediat spatele murmurând niște cuvinte indescifrabile.

"Jur că n-am putut să o mai suport." își dă ochii peste cap.

"Pot să te întreb ceva?" o întrerup.

"Sigur."

"Tu suporți pe cineva?" întreb cu un râs mai mult trist.

"În mare parte nu. Dar sunt și unele excepții."

"Cum ar fi?"

Râde și își duce mâna la gură, puțin prea amețită de la alcool "Nu tu."

Probabil că zâmbetul mi-a pierit evident de pe față pentru că totuși cuvintele neînsemnate dor cel mai rău, fapt ce a cauzat-o pe Artemis să pufnească îngrijorată și să-mi pună ambele mâini pe umeri. "Glumeam, glumeam!" aproape țipă. "Nu leșina, te rog!"

Râd la gesturile neîndemânatice și îmi așez de asemenea mâinile pe umerii ei. "E în regulă, nu o să leșin."

Pentru câteva secunde, distanța mult prea mare dintre mine și fața ei m-a... m-a blocat. M-am blocat în pădurea din ochii aflați înaintea mea, ochi mult prea verzi.