Artemis

1.2

Nu mă așteptam.

Sincer, nu mă așteptam deloc să te găsesc cufundată în lacrimi și scufundată în perini și plapume pe canapea.

Bat timid la ușă de trei ori, iar după câteva secunde o umbră scundă apare de cealaltă parte.

"David?" întrebi cu voce mică și deschizi mai larg ușa. "Intri?"

"Oh, da." scutur din cap trezit la realitate și fac un pas înainte.

"Mă bucur că ai venit." mă abandonezi în fața intrării și te trântești la loc pe canapea, trăgându-ți nasul. "Mulțumesc."

"N-ai pentru ce să-mi mulțumești." răspund încet. "Mă descalț la ușă?"

N-ai răspuns, doar ai dat aprobator din cap și ți-ai fixat privirea spre ecranul televizorului unde 'Don't mess with the Zohan' se derula în gol.

"Nu pot să cred că a făcut asta." pufnești nervoasă imediat după ce m-am așezat la capătul opus al canapelei.

"Cine?"

"Mama!" apuci prima pernă de lângă tine și o trântești nemiloasă de podea. "Scârba!"

"Um.." privesc derutat la furtuna din fața mea, pentru că, dragă Artemis, erai o furtună în acel moment.

"I-a spus unde stau, și s-a luat din nou de el și l-a făcut absolut în toate felurile posibile doar pentru că EA n-a știut să MĂ crească." treci nervoasă mâna prin păr ca o tornadă stângace. "Mereu dă vina pe alții și nu mai suport, David, nu mai suport."

"Artemis?" întreb timid și mă apropi de ea. "Vino aici." deschid brațele, iar ea mă privește confuză câteva secunde. "Hai, vino."

"Ce e asta?"

"O îmbrățișare?"

"David." brusc, expresia feței îi devine prea serioasă. "Tu chiar ai venit aici ca să mă îmbrățișezi?"

Ridic din umeri și îmi retrag brațele, privind spre podea.

"David tu ești tâmpit?"

"Poate..." șoptesc, însă nu părea să mă fi auzit.

"David, puteam să jur că o să vii doar ca să vezi dacă sunt bine sau eventual să mă înjuri și să mă faci psihopată că-i trimit unui necunoscut un așa mesaj, dar nici în vise nu m-aș fi gândit că vii ca să mă îmbrățișezi."

"Nu asta e ce doreai?"

"Ba da, îmi doream, dar nu mă și așteptam la asta."

Așa, am ajuns să vorbim despre familia ta și certurile dintre mama și tatăl tău. Am mai povestit puțin și despre câinele meu, iar starea ta s-a schimbat radical, ba chiar ai și râs la câteva dintre glumele mele. După, am reluat comedia de la început și ne-am uitat liniștiți la ea, timp în carre erai cufundată în brațele mele și lipită de pieptul meu, și totuși nu-mi băgai prezența în seamă.

Pot spune că acest ceva crește.

Crește încet, cu pași stângaci, dar sigur.