Artemis

0.3

Dragă Artemis,

Ieri, în sfârșit ieri, am aflat numele tău. Într-un mod ironic, aș putea spune.

Începusem dimineața într-un mod tipic, pe aceleași melodii, cu aceiași clienți și nelipsitele argumente cu Mindy, bucătăreasa. Nimic nou până când ți-ai făcut apariția furtunoasă și te-ai așezat la masa din colț lipită de geam.

La început, n-am spus nimic. Mă așteptam să îți repeți gesturile de acum două zile sau măcar să mai apari cu vreo surpriză 'de companie'. Se pare că m-am înșelat.

Topul roșu a fost înlocuit cu un maieu gri, larg și pătat în culori deschise, iar fusta era acum transformată într-o pereche prea decentă de pantaloni scurți. În plus, spre surprinderea mea, astăzi nu mai păreai atât de morocănoasă. Mă întreb ce val ți-a spălat atitudinea pierdută și te-a transformat într-o ființă îmbibată în tristețe.

Așa, după vreo cinci minute de holbat în care așteptam să-mi dai un semn am hotărât să-mi fac curaj să-ți iau comanda.

"Cu ce te pot servi?"

"Cafea."

Nici măcar nu te-ai sinchisit să-mi arunci o privire sau un oricare alt gest. Aparent, erai mult prea fascinată de câinele tolănit peste drum sau prea prinsă între propriile-ți gânduri.

Într-un final ți-am așezat cafeaua pe masă, numai ca să te rupi brusc din transă și să-mi mulțumești.

Astăzi părea că ești într-un mod mult mai bun, și de ce să nu profit de asta?

"Cu plăcere." mă așez ezitând pe scaun. "Nu te-am mai văzut prin zonă. Nouă pe aici?"

Râzi ușor afișând un zâmbet... adorabil aș putea spune.

De fapt, era superb, frumos, uimitor, nemaiîntâlnit! Dar cui i-ar păsa și pe cine l-ar interesa descrierea asta clișeică, nu? Așa că voi rămâne spunând că ai un zâmbet adorabil.

"Din moment ce nu m-ai mai văzut prin zonă, oare sunt nouă sau oare am stat ascunsă după tufe așteptând să-mi observi prezența?"

"Probabil."

"Știi, cafeaua asta e groaznică." spuni strâmbând din nas.

"De ce mai comanzi atunci?"

"Tu de ce mai lucri aici dacâ urăști localul atât de mult?" întreabă ridicând o sprâneană. "Oricum nu-mi răspunde, nu-mi pasă."

"Mă bucur că esti atât de prietenoasă!" încerc și eu să-mi folosesc doza aproape inexistentă de sarcasm.

"Mulțumesc, încerc din răsputeri."

"Apropo, eu sunt Dave."

Câteva secunde mă privește neîncrezătoare așteptând parcă să completez propoziția. "Glumești, nu?"

"De ce aș glumi?"

"Părinții tăi și-au bătut joc în ultimul hal de tine." continuă râzând. "Dave e un nume atât de comun! Aproape oricunde merg întâlesc cel puțin trei Davizi."

Mă foiesc ușor incomod în scaun, însă nu obiectez cu nimic. Are dreptate totușu. Suntem cel puțin cinci Davizi în oraș.

"În orice caz, eu sunt Artemis."

Acum, e rândul meu să o privesc neîncrezător și să aștept să se corecteze. "Artemis?"

"Da, Artemis. Ce naiba te miri?" atitudinea arțăgoasă începe să revină ușor.

"Um-Eu nu-Nu mă mir." încerc să mă corectez repede, însă limba mea are alte planuri. "E-e un nume frumos de fapt! E chiar foarte frumos, nu l-am mai auzit."

"Esti penibil." râde din nou de mine și își termină cafeaua. "Ai noroc că ești drăguț."

Iar cu un ultim rânjet din partea ei, mă abandonează la masă, în fața mea fiind din nou banii aruncați cu scârbă.

Cel puțin ți-am aflat numele.

Acum iată-mă din nou tolănit pe canapea cu jurnalul în mână și câinele la dreapta mea. Probabil va deveni un obicei să-ți scriu scrisorile astea fără sens, însă cel puțin în modul acesta pot vorbi descris cu tine.

Mă consolez cu faptul că mi-ai spus că sunt drăguț. Nu m-a deranjat când m-ai făcut penibil, ba chiar dimpotrivă. Apreciez sinceritatea ta de-odată cu modul tău special de exprimare.

M-am obișnuit să nu pun insultele la suflet, iar dacă le-aș pune ar fi doar din partea ta, drept complimente (din nou o dau pe latura clișeică, însă penibilul din mine încă se hrănește cu rămășite din speranța că într-o zi ochii tăi vor trece peste scrisori)

Cu toate acestea, văd ceva în tine. Un licăr în ochi, o sclipire pierdută prin zâmbet sau noroi printre vorbe; lucruri ce mă fac să vreau să aflu cât mai multe despre tine (nu o lua la un mod nepotrivit).

Artemis, ești specială. Am mai spus-o și repet să o spun: poate e din cauza pistruilor pierduți pe față, poate e din cauza atitudinii, poate e din cauza poveștii ce o ți ascunsă ori a secretelor tale, poate e din cauza tupeului mult prea mare pentru o ființă atât de mică sau poate e din cauza imaginii tale de ansamblu. Nimeni nu știe de ce, însă tind să cred că mulți ar vrea răspunsul.