Artemis

0.5

Dragă Artemis,

Nu te-am mai văzut prin zonă în ultimele zile.

Mai credibil e gândul că te-ai dizolvat de pe fața pământului decât ideea de a pleca din acest orășel.

Am stat și am frământat din nou toate întâmplările, am recitit scrisorile și chiar am ajuns să mă întreb cum ai reacționa dacă le-ai citi? Sau mai bine spus, cum aș reacționa?

Îmi place să mă hrănesc din speranțe false, așa că nu ezit să-mi revărs gândurile, să mă revărs pe foaie. Însă cum ar fi dacă cineva ar da buzna peste mine și m-ar vedea în cel mai vulnerabil moment, mi-ar călca prin minte și ar scuipa cu vorbe grele, m-ar distruge și mi-ar crăpa judecata?

Nu te cunosc și nici nu cred că voi îndrăzni vreodată să afirm așa ceva, însă după câte am văzut tind să cred că n-ai ezita să fii această persoană. N-ai ezita să omori oameni doar din pur amuzament. Și da, să omori oameni.

E mult mai ușor, ca om, să-ți fie linia vieții întreruptă pentru totdeauna decât să fii o minte moartă într-un corp viu.

Știi tu, dragă, oamenii nu își dau seama cât de des omoară. Imaginează-ți cum cuvintele sunt săgeți cu vârf din foc, iar urechile sunt o fâșie slabă de ghiață. Aruncă doar cu una în cealaltă. Ce se întâmplă? Moare. Una după alta, una după alta, până când toate 'fâșiile de apărare' sunt distruse.

Te-ai gândit vreodată cât de rău dor cuvintele?

Din nou, după gânduri și fapte ți-aș putea dărui o listă mult prea lungă și totuși prea scurtă pentru a-ți nota numele oamenilor uciși.

E bine să-ți lași mintea liberă și să faci ce-ți taie imaginația, însă măsoară-ți totuși înainte cuvintele. Nu spune nimeni să nu rănești. În viață mai trebuie și să rănim, însă nu abuza de acest drept.

Revenind... Sper că nu mi-am irosit șansele de a-ți revedea zâmbetul și ființa adorabilă sau de a-ți reauzi înjurăturile și vorbele pline de miere.

Ești specială.

Poate prea specială.