Lumi Paralele » editare

Vol. I : Capitolul 2

Câteva ore mai târziu, eram cufundată într-un somn adânc, din care puteam să jur că nu m-ar fi trezit nici cel mai cutremurător vis. Am putut simţi cum ceva -sau cineva- parcă dorea să intre în mintea mea; aşa că am lăsat acel lucru să intre, fără să ştiu ce era. Până la urmă, dormeam. 

-A-abigail?

Ce se întâmplă? Parcă nu vorbea nimeni aici. 

-Îmi.. îmi pare rău, bine? Uite, nu aş fi fost aici dacă nu era ceva foarte urgent. Crede-mă, oricât de imposibil ar fi, sunt aici. În mintea ta.

Poftim? Cine eşti tu? 

-Uite scumpo, ştiu că asta sună ciudat şi de necrezut, dar sunt eu; mama ta. Bine, acum trebuie să mă asculţi cu foarte mare atenţie. Ăsta nu e un vis. De fapt, tot ce ai trăit până acum a fost doar un vis. Trebuie să afli. Trebuie să descoperi de ceea ce eşti în stare cu adevărat.

O pauză. Am remarcat faptul că vorbea destul de fluent, dar nu îmi explicam modul în care a ajuns ea în capul meu. Şi cum de tocmai ea? Poate chiar e o fantomă?

-Tot ce ai făcut până acum, tot ce ţi-a spus bunica ta despre tine, despre noi, despre familia noastră. Faptul că suntem speciali. Noi chiar suntem. Suntem mai speciali decât ai fi crezut vreodată. Suntem ceva ce nici măcar în cărţile de filozofie nu este scris. Suntem peste puterea de înţelegere a unui om. Suntem supranaturali. Suntem necromanţi, Abigail. 

Am putut simţi cum mama se învârte, ca şi când nu mai ştie ce ar putea să spună. Deşi simţeam; simţeam acel amalgam de sentimente, acel vânt pustiu care încă sufla prin inima mea, care încă spera că ea era în viaţă. Speram la ceva ce nu se putea înfăptui, mai ştiţi? Ceva imposibil. 

-Concentrează-te. Abigail, probabil ceea ce îţi voi povesti nu te va lămuri. Totul începe în ziua în care eu şi sora mea ne-am certat. Atunci am avut prima izbucnire de forţă, şi pot să jur că până şi ea s-a speriat. M-am speriat atât de tare când am văzut că toate luminile se sting dintr-o dată şi că toţi încep să ţipe. Doar sora mea mă privea uimită. Numai ea ştia că nu era o pană de curent, asta pentru că se mai întâmplase o dată. Dar asta e cu totul o altă poveste. Ca să nu îţi spun modul în care am aflat eu că sunt necromantă, ar trebui să te previn. Abigail, primul lucru pe care îl faci de dimineaţă este să îţi faci bagajul. Ai mers în locuri interzise, şi ai făcut ceva de care lumea nu e pregătită. Fiecare supranatural s-a temut că va veni această zi. De aceea ne ascundem. 

-Atunci când tu ai deschis acea uşă, poate nu ai văzut, dar sunt sigură că ai simţit. Tu ai fost cea care era menită să aducă întunericul. Abigail, te rog. Ascultă-mă. Destinul tău este să distrugi. De ce credeai că bunica ta te ţinea departe de anumite locuri din casă? Pentru că aici sălăsluieşte El. Orice ai face, nu poţi scăpa de blestemul demonului. Nu poţi. 

-Atunci când ai deschis uşa către însuşi iadul, acesta a eliberat cea mai mare temere a supranaturalilor. Ceva ce nimeni nu poate învinge; ceva ce nimeni nu poate înţelege. Ceva ce tu trebuie să învingi şi să înţelegi. Numai tu poţi face asta, scumpo.

-Dimineaţă vei pleca într-un loc în care vei putea fi mult mai bine pregătită. Pune-ţi doar strictul necesar cu tine. Ah, şi, nu uita. Fi fericită indiferent de situaţie. Eşti mult mai puternică decât credeai. Eşti mult mai specială decât restul familiei. Ajută-ţi echipa şi continuă să speri.

* * *

M-am trezit într-o suflare. Puteam observa obişnuitele raze de lumină care se oglindeau pe covorul roşiatic. Tot ceea ce s-a întâmplat, absolut totul.. a fost o greşeală? Cum se poate? Am încercat tot acest timp să fiu perfectă pentru ce? Ca să dau într-o singură zi, într-o oră, într-un minut, într-o clipă cu piciorul la tot ce am făcut şi să întorc spatele?