Lumi Paralele » editare

Vol. I : Capitolul 18

Puterea cuvintelor care le rostise câteva secunde mai târziu clona mea, sau geamăna, sau ce ar fi trebuit să reprezinte ea, m-au făcut să văd situaţia dintr-un unghi complet diferit. Mi-am dat seama că aproape toţi cei care au aparţinut vieţii mele au.. au minţit. Nu aveam habar de existenţa unei anumite mătuşi, sau de existenţa puterilor sau a unui demon care ar fi putut să mă omoare în orice secundă. 

Nu aveam habar de nimic. Tot ce ştiam era faptul că aveam de îndeplinit o misiune. Momentan, nu ştiu cum ar trebui să fac asta. 

Mi-am îndreptat atenţia înspre norii pufoşi ce se îndreptau înspre celălalt capăt al lumii. Brize scurte şi răcoroase împrospătau atmosfera, iar stelele îşi aprindeau scânteia una câte una, acoperind cerul ca o pătură luminoasă. Deodată, cântul greierilor se auzi şi, ca printr-un farmec, am simţit cum corpul mi se umple de căldură. Pentru prima oară în toţi aceşti cincisprezece ani, prezenţa pură a cerului înstelat m-a făcut să radiez de fericire; chiar nu credeam că aşa ceva se va întâmpla vreodată, mai ales pentru că în ultimul timp nu am fost chiar eu însămi. 

Paşi scurţi şi rapizi se auzeau din pădure. Răsuflul cald al unei inimi fragile predomina tăcerea, iar miracolul nopţii se arătă printre copaci. Perechea odioasă de pantofi care provocau zgomotul neîntrerupt al foşnetelor frunzelor aparţineau unui băiat cunoscut mie, cu un păr şaten şi doi irişi de gheaţă. Cel care nu schiţa niciodată vreun sentiment, cel negativist; acela care nu avea nevoie de iubire sau îndrăgire, pentru că se baza pe puterile lui. Băiatul care ştia ce vrea şi avea habar cum să îşi controleze puterile, şi ştia cel mai bine să mă facă să mă simt inferioară. 

Dintr-o dată, l-am văzut cum se aşează sfios lângă trupul meu blocat pe pătura de frunze arămii; am simţit o greutate apăsându-mi inima, şi i-am putut simţi sufletul negru, chiar şi prim mantia oţelită. 

-Ce cauţi aici, Abi?

Nu aveam ce să îi spun. Cuvintele îmi astupaseră inima, iar sufletul îmi era inundat; mintea nu mai funcţiona aşa cum trebuie, şi pot să jur că mă simţeam, fizic, neputincioasă. Nu mai aveam putere, sau sentimente, sau vlagă sau viaţă în acest moment. Putrezeam pe interior precum un cadavru, şi puteam simţi asta. Ceea ce mă liniştea, însă, era faptul că vocile nu se mai auziseră de foarte multă vreme. Nici măcar nu le mai simţeam prezenţa. Poate muriseră sufocate de puterea transformării mele; până la urmă, mă materializasem într-un fel într-o altă galaxie pentru a vorbi cu Abi din universul paralel. 

-Linişte. Asta caut, Matt. Am nevoie de linişte pentru sufletul şi mintea mea, altfel nu voi mai putea face nimic. 

-Am fost îngrijoraţi de dispariţia ta. 

-Am fost aici tot timpul. Doar că voi nu aţi putut vedea asta din cauza supărării voastre. Ţipam. Aveam nevoie de aer. Iar voi aţi plecat. M-aţi lăsat în urmă, crezând că mă joc cu voi, pe când eu încercam să mă revanşez. Încercam să îmi repar greşeala, care.. care nici măcar nu fusese una. Voi nu trebuia să aflaţi de cei din mintea mea. Erau parte din mine. Eram eu. 

Matt nu mai rosti nici un cuvânt. Îmi puteam da singură seama cât de ciudat a sunat totul, dar era adevărul. Chiar nu îmi plăcea să o spun, dar e mai bine decât o minciună. Am vaga impresie că el nu m-a înţeles. Nu a înţeles esenţialul acestei misiuni şi nu îşi dă seama de importanţa cuvintelor mele. 

-Nu am ştiut. 

Vocea lui de gheaţă se păstra mai bine ca niciodată, lăsând un spaţiu considerabil între mine şi persoana lui; mi se pare că el e singurul care mă ocoleşte încă de când ne-am cunoscut. Nu l-am auzit niciodată spunându-mi ceva; nici măcar bună dimineaţa. Poate crede că sunt un pericol, deci, dacă nu vorbeşte, nu îi voi face rău. Sau poate auzise o poveste mai ciudată despre necromanţi. Aşa cum am citit acea istorioară despre puterea lor de a alunga spiritele cu un simplu ritual, dar care cerea sacrificii. Nu ştiu. Poate aşa e el, mai distant.