Lumi Paralele » editare

Vol. I : Capitolul 1

Noaptea părea magică, întinsă peste ţinuturi necunoscute nouă. Putem observa cu uşurinţă norii negri de pe cer şi praful care se ridică de pe străzile pustii. Ei bine, aşa începe povestea mea, o poveste a unei tinere care abia descoperă ce poate face cu adevărat. 

Soarele a inundat camera în care dormeam. Draperiile vechi au lăsat soarele să îşi facă treaba de fiecare dimineaţă, trezindu-mă. Ştiam, însfârşit, că această dimineaţă era mai specială decât restul. De ce? Ei bine, vă voi răspunde la întrebare cu o întrebare. De ce ar putea fi o persoană fericită atunci când îşi serbează aniversarea de cincisprezece ani? Exact, se întâmplă că aţi ajuns exact în primul minut al unei dimineţi frumoase de august, care se întâmplă să fie şi ziua în care îmi aniversez cei cincisprezece ani. Din păcate, doar trei persoane mai există pe acest pământ care se bucură de această zi. Eu, şi bunicii mei. 

Probabil vă mai întrebaţi ce s-a întâmplat cu părinţii mei. Tot ce ştiu este că, acum zece ani, mama a plecat într-o disperare din oraş şi nu s-a mai întors vreodată. Bunica mea mi-a spus că a murit. Bunicul meu nu mai vorbeşte cu nimeni de când mama a murit, iar eu, eu încerc să mă stăpânesc. Nu am făcut nimic anormal de când a plecat mama în acea zi oribilă de septembrie, am încercat să fiu perfectă pentru bunicii mei. Fac orice ar face un copil perfect. 

Am coborât la parterul conacului în care locuiam, încă în pijama, dar spălată. Conacul acesta este foarte vechi; câteodată, bunica încă îmi povesteşte câte ceva despre această casă. Mi-a spus de fiecare dată că aceia care se nasc în această casă sunt speciali. Eu m-am născut aici, mama la fel, ea la fel, toţi strămoşii mei s-au născut aici. De ce am fi noi mai speciali decât alte familii care locuiesc într-un conac vechi? Bunica mi-a spus doar că trebuie să cred, să nu mă subestimez şi să fiu fericită indiferent de situaţie. Zâmbeşte, e tot ce ea spune şi face atunci când e tristă. 

A încercat să zâmbească şi la înmormântarea mamei. Dar cum ar fi putut să zâmbească dacă restul plângeau pentru cineva care nici măcar nu merita această soartă? Mama a fost mult prea bună cu toţi ca să păţească ceva atât de rău. 

Mi-am alungat toate gândurile despre trecutul meu într-un colţ întunecat din minte şi mi-am şters lacrima din ochi. Am păşit încet în bucătăria casei, şi am zărit-o pe bunica cum vorbea cu soţul ei. Bunicul nu mai vorbise de mult cu ea. Asta mă face să zâmbesc. Niciodată nu l-am văzut pe bunicul atât de încântat. Întotdeauna îi povesteam ce mi se întâmplă, acesta doar ascultând, în timp ce bunica mea trăgea cu urechea şi, în cele din urmă, ajungea să îmi dea ea un sfat. 

-Bună dimineaţa, Abigail, a rostit bunicul. 

Îmi aduc aminte perfect primii trei ani din viaţa mea, înainte să dispară mama. Bunicul o ajuta cu absolut orice, chiar mă creştea pe mine ca mama să poată merge la muncă. De când a dispărut ea, s-a închis în el chiar mai mult decât am făcut-o eu. Nu înţelegeam de ce făcea asta; până la urmă, asta li se întâmplă oamenilor; se nasc, cresc şi mor. 

-Bună dimineaţa, am spus fericită. 

-Abigail, ştii doar că nu va fi o dimineaţă bună, mi-a zâmbit bunica.

-Fără un sărut de bună dimineţa nu va fi. Da, ştiu bunico, am răspuns în timp ce o pupam pe obraz. 

Fără să mai zăbovesc, i-am aruncat o privire încurcată bunicului şi am primit un zâmbet larg înapoi. Asta mă făcea să fiu şi mai încurcată, deşi ar trebui să fiu fericită.

-Vrei să comunicăm astăzi prin semne sau să vorbim de-adevăratelea? am întrebat jucăuş; nu îmi permiteam să fiu obraznică.

Acesta a dat din umeri şi s-a retras în camera lui plină de cărţi. Ce avea camera aceea atât de special, nici măcar el nu ştia.