Dincolo de infinituri

Capitolul 1 - Bella

Partea întâi

— Ai în dulap tot ce ai nevoie. Mâncare ambalată, în caz că nu ești hrănită bine, pastilele date de doctor, haine, încărcător – deși încă nu înțeleg cum te poate lăsa cu electronice aici; adică, pentru numele lui Dumnezeu, este o clinică care încearcă să te separe de lume și să te ajute să te vindeci de...

— Am înțeles, o întrerup pentru că pare că nu mai are aer în plămâni de la câte cuvinte scoate pe gură pe secundă. Știu totul, poți pleca.

Mă întind mai bine pe patul tare, al cărei lenjerii este de un galben spălăcit.

Trebuia să golesc farmacia de toate sticluțele cu dezinfectant înainte să vin aici. Dacă aș fi știut în ce condiții urmează să trăiesc, m-aș fi pregătit mai bine, cu toate cele necesare. Dar nu am știut. Totul s-a întâmplat prea repede, iar eu pur și simplu m-am trezit în acest loc, după o plimbare spontană cu mașina.

Știu că am mai discutat despre acest subiect, însă nu am fost anunțată că totul este real, că așa ceva chiar se va întâmpla, că mama chiar mă va aduce aici. Sunt ușor șocată, însă nu las asta să se vadă, ascunzând ciudatul sentiment inconfortabil în spatele furiei. Mama observă acest lucru pe chipul meu, așa că încearcă să o lase mai moale pentru mine.

— Scumpa mea, știu că, cel mai probabil, încă ești nervoasă că te-am adus aici, dar trebuie să înțelegi că...

— Este spre binele meu, repet poezia auzită de zeci de ori deja. Ușa este în spate. Ne vedem în timpul vizitelor.

O întrerup pentru a doua oară, căci chiar nu am de ce să o ascult. Este numai vina ei. Din cauza ei s-au întâmplat toate, din cauza ei sufăr de o boală mintală, și acum tot ea mă închide aici. Nu este ca și cum suportam cu greu deja orice ființă vie din viața mea, dar voi ajunge gluma tuturor când vor afla ce am pățit. Cui nu îi place să râdă de o adolescentă cu probleme?

— Bella...

— La revedere, doamnă Forbes! Vizitele în timpul programului. Asistentă!

Nu o mai suport. Nu înțelege că vreau să se termine totul și să încheiem odată bâlciul. Am început să o urăsc și vreau să fiu singură. Vreau să îmi plâng de milă în liniște și să mă torturez, fără spectatori. Ei oricum nu înțeleg. Niciunul. Toți încearcă, dar nu au habar cum este. Pentru că nu poți să știi fără să fi trecut pe acolo.

— Vă rog să o conduceți spre ieșire, cer doamnei plinuțe îmbrăcate în alb care apare în ușa celulei mele. Și puteți să mă închideți apoi. Nu am de gând să ies prea curând. Somn ușor! le urez amândurora, așezându-mă mai bine în pat, întorcându-mă cu spatele la ele.

Aud un oftat, niște pași, iar la urmă ușa închisă. Sunt lăsată singură. Mă simțeam deja singură, de multă vreme, dar acum s-a înfăptuit ideea pe toate planurile.

Aici îmi voi găsi moartea. Presimt asta. Nu cunosc nicio poveste în care o persoană iese bine dintr-o clinică de reabilitare. Nu voi fi eu prima.