Dincolo de infinituri

Capitolul 5 - Bella

Cantină, cantină, cantină. Trebuie să fie pe undeva pe aici.

Nu îmi vine să cred că m-au lăsat trei zile fără mâncare doar pentru că nu am vrut să ies din cameră. Ușa mi-au lăsat-o deschisă, ca și până acum, dar tot nu voiam să ies. Harmon a spus simplu, merg să mănânc sau mor de foame. Nicio variantă nu sună prea bine, însă nu am în plan să mor. Deocamdată. Așa că, fiind ora târzie care este, sper să nu dau de nimeni pe aici.

Merg pe hol și mi se pare că totul arată la fel. Văd numai ușile închise ale camerelor nebunilor și nu știu dacă au același tratament ca mine sau sunt încuiați acolo. Însă nu îmi pasă. Nu văd nimic mai diferit care să îmi arate ceva special.

Nimic, în afară de ușa imensă din față. Ușă care nu știu unde duce și în spatele căreia nu am habar dacă nu se află doamna Harmon cu un făcăleț, pregătită să mă alerge cu el pentru că a reușit să mă scoată din grotă.

Of, azilul de nebuni chiar începe să dea roade asupra creierului meu. Îmi fac scenarii. În curând mă voi încadra perfect cu cei de aici.

Tresar când aud o tuse puternică și pot jura că a venit din spatele ușii imense și duble pe care voiam eu să intru adineauri. Urmează niște pași care mă sperie și mă fac să mă uit în toate părțile. Camera mea este cu mult în spate și dacă aș merge până acolo, m-ar prinde, m-ar vedea.

Nu știu ce cale mai am, așa că aleg una dintre uși, cea care era cel mai aproape de mine, și îmi încerc norocul cu ea. Spre fericirea mea imensă, este deschisă. Și nu ezit să intru rapid, lipindu-mă de lemnul vopsit în alb, făcând liniște și așteptând.

Aud ceva scârțâind, apoi pașii care sunt mai puternici, venind și trecând de mine, lăsându-mă să mă relaxez și să îmi las umerii în jos. Anxietatea chiar complică fiecare moment tensionat și îmi face stomacul să mă strângă până aproape scâncesc de durere. Însă este bine totul dacă nu ajung la amintirea aia...

Bella, nu te gândi! Gândește-te la ceva roz... La naiba, nu îmi place rozul. La ceva negru, dar nu se poate, este deprimant și eu tocmai de asta încerc să scap. Nu pot scăpa de ea și mă iau transpirațiile odată cu inima ce îmi bate mult mai tare.

— E ora de vizite?

— Ce na...

Aproape țip, însă îmi pun mâinile la timp la gură pentru a nu readuce pașii aici. Abia am scăpat să fiu văzută. Iar tipul care m-a speriat era să mă facă să o pățesc.

— Mai bine. Nu vrei să se întoarcă dacă nu îți dorești să fii prinsă. Și bănuiesc că nu prea vrei, având în vedere protestul tău de patru zile încoace.

Mă întorc din cauza vocii bărbătești ca să dau de el. Tipul de la ședințele de terapie în grup. Stă în picioare, la niciun metru în fața mea, cu mâinile în buzunarele pantalonilor de training pe care îi poartă, privindu-mă cu capul înclinat și analizându-mă cu o încruntătură ciudată pe față.

Am nimerit fix în camera lui.