Dincolo de infinituri

Capitolul 3 - Bella

Am avut prima criză de când am ajuns aici. Sau, cum ei îl numesc, atac de panică. Pentru mine a fost doar primul lucru care le-a dovedit tuturor că eu chiar sunt nebună de legat, că am probleme mintale și că îmi lipsesc țigle de pe casă. Mă așteptam să se întâmple, dar acum că a trecut, mă simt aiurea. Nu că m-ar interesa părerile doctorilor sau a colegilor de închisoare, dar eu trebuie să ies de aici. Trebuie să ies și să continui studiile alături de colegii mei insuportabili, numai ca să pot pleca departe după absolvire.

Aș spune că cel mai bine ar fi să îmi pun capăt zilelor, dar nu se va întâmpla. Nu voi da satisfacție nimănui, nu voi renunța la luptă și în niciun caz nu îmi voi sfârși viața pentru alții, căci va fi doar fericirea lor. Nu îmi place să fac oamenii fericiți.

— Bella, este rândul tău.

Știam că la un moment dat se va întâmpla asta și nu mă mir. Așa că mă ridic de pe scaunul meu, care este așezat în cerc, alături de ceilalți, și, fără să privesc în jur, îmi spun replica.

— Numele meu este Bella Forbes și sufăr de anxietate, alături de PTSD.

Îmi închei rapid poezia și îmi reiau locul, în vreme ce în jurul meu se lasă liniștea. Nu știu de ce, pentru că nu sunt cea mai ciudată de aici. Consider că tipa care stă la o distanță de patru scaune de mine și vorbește singură în șoaptă merită atenție mai mare, așa că nu înțeleg de ce psihologul se holbează la mine alături de alți câțiva din cerc.

— Trebuie să detaliezi. Spune-ne de ce suferi de asta, cum ai ajuns în acest loc și cum te simți. Orice detaliu este bine-venit. Suntem aici să ne ascultăm și să ne ajutăm unii pe ceilalți.

Replica aceasta pot jura că am mai auzit-o într-un film prost și cred că a copiat totul de acolo. Așa că nu mă impresionează cu ajutorul ei și nici a nebunilor. Sunt aici doar pentru că trebuie să fiu aici, nimic mai mult.

— Nu am ascultat poveștile lor și nu mă interesează să o fac, deci nu am de ce să o spun pe a mea.

Așa cum nu mă interesează ei, cu totul. Sau ea. Sau locul în care mă aflu, în sine. Cu cât mai puțină atenție acord tuturor, cu atât mai bine. De asta nu am reținut niciun nume sau chip încă. De asta privesc doar prin ei, ci nu pe ei.

— Aici suntem într-un centru de ajutor...

— Sigur că da! spun, întrerupând-o pe un ton calm și ironic. Mă voi întoarce înapoi în cameră acum.

Să vin pentru prima dată la o terapie de grup a fost o greșeală. Credeam că mă vor face să vorbesc, dar nu chiar de la prima sesiune. Nici nu credeam că vor trage cât mai multe informații de la mine.

— Bella...

— Nu, mulțumesc. Ne mai vedem!

Îi salut pe toți când mă ridic de pe scaun și intenționez să părăsesc încăperea, însă privirea mi se oprește pentru doar o secundă asupra unei prezențe. Nu m-am uitat la mulți până acum, numai la cei care erau prea gălăgioși sau evidenți. Așa cum am spus, nu îi prea privesc, ci mă uit prin ei. De data aceasta, totuși, o figură îmi atrage atenția și nu este din cauză că mă deranjează prin zgomote enervante.

Păr blond, mai mare în creastă, ras pe părți, șuvițele mai lungi atârnându-i până pe tâmplă, și o expresie ce nu prea arată a nebunie mă ațintește cu profunzime. Mâinile descoperite de un tricou, încrucișate la piept, care îi dezvăluie mușchii, îmbrăcămintea asemănătoare cu a celorlalți și indiferența uimitoare cu care mă privește nu ar trebui să fie ceva deosebit. Dar ceea ce mă șochează și îmi atrage de fapt atenția sunt ochii lui. Sunt... diferiți.

Și când spun asta, chiar vorbesc serios. Unul este de un albastru pătrunzător, pur, o culoare deschisă ce seamănă cu un abis spre o lume paralelă, în timp ce al doilea este... mai special. În două culori. Același albastru abisal și un maroniu suav. Cerul și pământul. Acolo nu este o lume, ca în fiecare ochi, ci două, aflate în contradicție, refuzând să se îmbine.

Sunt aproape sigură că îmi scutur ușor capul pentru a ieși din transa în care intru. Și sper doar că nu a mai observat nimeni asta în vreme ce mă întorc în salonul meu.